„Daţi-vă la o parte, că e zahăr”, strigă unul din ei căznin-du-se să spintece sacul cu briceagul.

  Curând începu să curgă pe trotuar o cascadă grea, densă de zahăr, şi oamenii se îmbulziră din nou, aplecându-se, înci voindu-se, lăsându-se pe vine, şi adunând zahărul în pumni, umplându-şi buzunarele, batistele, pălăriile, făcându-şi apoi drum prin mulţime, strigând, ameninţând, înjurând. „Păzea!; se auzea mereu de la alte ferestre, şi alţi saci îşi revărsa' conţinutul – zahărul, lintea sau făina – pe trotuar. Trecuseră doar câteva minute, dar strada era acum plină şi, pe nesimţite, îşi făcură apariţia femeile, îndesându-se în dreptul ferestrelor sparte şi reieşind din gloată cu poalele sumese, rând impudice, cu picioarele răscrăcănate bărbăteşte, zahă: amestecat cu linte şi noroi.

  Când m-am îndreptat spre casă, cu băţul alb sub braţ şi batistă plină cu zahăr în mâna dreaptă, am aflat că clădi:

  LUM AM

  1J1A 1 KA KLU/. Ul-ALA prădată fusese un depozit al manutanţei germane. Paznicii dispăruseră în timpul nopţii.

  Tata s-a întors din Moldova curând după aceea. În ultimele luni, primisem mereu veşti de la el. Aflasem că toţi ai noştri trăiesc, în afară de Traian, fratele cel mai mic al mamei, răpus de tifosul exantematic. În Moldova, tata îşi transformase solda în obiecte de imediată utilitate: talpă, stofă, pânză, untură, făină, pesmeţi. Ani de zile, Nicu şi cu mine am umblat îmbrăcaţi în aceleaşi dolmane cenuşii şi aceleaşi tunici de stofă întunecată şi aspră şi am purtat aceiaşi bocanci enormi. N-am scăpat de aceste daruri anevoie adunate de tata în Moldova decât în cursul superior, când toţi elevii au fost obligaţi să poarte uniforma şi şapca cu panglică mov a Liceului „Spi-ru Haret”. De altfel, în acei ani, când nu se găsea aproape nimic de cumpărat, băieţii veneau la şcoală îmbrăcaţi cum puteau. Aproape fiecare purta ceva milităresc: o capelă, o tunică, o cămaşă kaki sau măcar bocanci şi moletiere.

  Câteva zile după armistiţiu, am început să venim la şcoală cu un ceas mai devreme, şi iarăşi un ceas-două după-amie-zile, ca să putem învăţa, în mare grabă, imnurile Aliaţilor. Cunoşteam aproape toţi La Marseillaise, dar trebuia să învăţăm God Stive the King şi It's a Long Way to Tipperary, trebuia de asemenea să învăţăm imnurile american şi italian. Solovea-nu, profesorul nostru de muzică, ne scrisese, fonetic, textele respective pe tablă, iar noi ne căzneam să le memorăm cum puteam. Totul trebuia făcut foarte repede, pentru că intrarea triumfală a detaşamentelor aliate şi a unor părţi din armata generalului Franchet d'Esperey, de la Salonic, părea iminentă. Totuşi, parada a fost amânată de vreo câteva ori. În cele din urmă, am fost convocaţi într-o dimineaţă şi, înainte de a se lumina bine, am pornit spre Calea Victoriei. De la Podul Mo-goşoaiei până în bulevardul Elisabeta, se adunaseră toate liceele şi toate şcolile din Capitală, purtând drapele de toate mărimile. Întâi erau înşiruiţi pe trotuar copiii din şcolile primare, apoi veneam noi, cei din primele clase de liceu, în spatele nostru cei mai mari, apoi studenţii.

  Nu mai ştiu care au fost primele detaşamente care au defilat prin faţa noastră. Îmi aduc aminte de uralele pe care le auzeam din depărtare, crescând ca un talaz uriaş cu cât trupe-

  3Z MANbAKUA le se apropiau de noi. Îmi aduc aminte de compania de en-j glezi, cu căştile lor rotunde şi teşite, şi de zâmbetul lor inimi-] tabil auzindu-ne pronunţând lunguieţ şi apăsat Tipperary. Îmi] aduc iarăşi aminte de detaşamentul de senegalezi, de înfiora-l ta uimire cu care i-am întâmpinat şi întovărăşit cu privirile, în] aşa chip încât uitam cuvintele Marseillaise-i, şi vocile ni se le-| gănau la întâmplare, până ce intervenea Soloveanu din spa-3 tele nostru, atingându-ne scurt cu bagheta pe umeri, ca şi! Cum ar fi încercat să ne trezească din vis.

  A fost iarăşi o iarnă lungă şi grea. Dar nu ne mai sculam j în zori, să facem coadă la pâine. Beam ceaiul cu pesmeţii aduşi de tata, apoi porneam spre şcoală prin troiene. Moises-cu ne învăţa acum botanica. Venea cu microscopul şi ne pu-| nea pe rând să privim grăunţe de polen sau secţiunea unui pistil sau a unei stamine. Într-o zi, am descoperit în vitrina unei librării cartea lui, Fiziologia vegetală, şi mi-am cumpăi rat-o. Am citit-o aproape cu frenezie, dar nu cred că am înţeles mare lucru. Aşteptam acum cu nerăbdare primăvara, ca să pornesc după plante şi să-mi întocmesc un ierbar.

  Dar, înainte de a se face primăvară, s-a întâmplat altceva:! Am descoperit un joc nou. La şcoală, câţiva dintre noi veneau cu câte o carte şi propuneau s-o împrumute în schimbul al-J teia. Jocul m-a cucerit repede pentru surprizele fără număr pe care le pricinuia. Descopeream, ca într-o bibliotecă publică rulantă, tot felul de cărţi. Erau mai cu seamă volumaşele din „Biblioteca pentru toţi” şi „Minerva” şi puteai alege de lai Aventurile lui Ţăndărică până la Originea speciilor şi închisorile] mele. A fost marea descoperire din iarna aceea: că există, la! Îndemâna noastră, un număr considerabil de cărţi despre tot felul de subiecte, că există, mai ales, cărţi scrise de autori ne-j cunoscuţi, străini, exotici, din care, citindu-le, afli o sumă de lucruri despre alte lumi şi alţi oameni, foarte departe de noi: nu numai cărţile lui Camille Flammarion sau Victor Anestin! Despre astronomie şi misterele universului, dar şi la lumile j lui Tolstoi sau Gorki, personajele lui Balzac sau oameni ciu-j daţi care şi-au pierdut umbra, sau au călătorit în Lună, sau au vorbit cu morţii.

  Pe nesimţite, m-am trezit interesat nu numai de ştiinţele] naturale, ci şi de toate aceste universuri noi pe care mi le re-j velau literaturile străine, biografiile, cărţile de vulgarizare. Ajunsesem să citesc o carte pe zi, dar curând aveam să descopăr că în acest ritm nu voi prididi niciodată. În fiecare dimineaţă, eram ispitit de trei-patru volume şi, ca să le pot împrumuta, trebuia să aduc şi eu cel puţin