tot pe atâtea, ca să pot face schimbul. Cumpăram şi înainte cărţi, dar numai după ce m-am lăsat antrenat în acest nou joc am început să simt avantajele de a avea o bibliotecă. Numai aşa puteam alege orice carte voiam şi puteam citi tot ce mă ispitea. În iarna aceea, 1919, se găseau prea puţine cărţi prin librării, iar anticarii pe care îi cunoşteam atunci vindeau şi cumpărau mai ales cărţi de şcoală. De aceea, în raitele pe la librării, cumpăram orice carte ieftină, chiar dacă nu-i înţelegeam bine titlul (cum s-a întâmplat bunăoară cu Medicul în dilemă sau Descompunerea marxismului).

  În iarna aceea, teama de degerături m-a ţinut tot timpul în mansardă. De la venirea tatei, în mansardă rămăsesem numai noi, copiii, astfel că nu mai eram controlat necontenit, ca înainte. Puteam citi în voie. Precaut, păstram tot timpul deschis în faţa mea un manual de şcoală. Când auzeam paşi pe scara de lemn, ascundeam cartea pe care o citeam şi mă prefăceam că-mi prepar lecţia. Tata venea din când în când şi, pu-nându-şi ochelarii, apuca volumul şi-i citea titlul cu glas tare, ca să se convingă că e o carte serioasă, de şcoală, că nu-mi pierd timpul cu altceva. Ştia, evident, că am o „bibliotecă”, pentru că îmi aşezasem frumos cele 70-80 de volume pe o etajeră, însă îl convinsesem că nu le citesc decât în timpul liber.

  Încet, încet, dobândisem dreptul de a citi şi noaptea. Aveam o masă de lucru şi o lampă cu abajur, dar, pentru că tot îmi lăcrimau ochii şi niciodată nu-mi găseam ochelarii care să-mi convină, tata îmi cumpărase un bec albastru. Cineva îi spusese că lumina albastră nu oboseşte ochii. La început, lumina era atât de sumbră, încât după o jumătate de ceas de citit mi se împăienjeneau ochii şi începeam să lăcrimez. Dar cu timpul becul se decolora şi lumina devenea suportabilă. Aveam dreptul să citesc până la 11 noaptea, dar, de câte ori venea să-mi stingă lampa, tata mă găsea lucrând la vreo problemă de matematică sau scriindu-mi tema pentru a doua zi, căci mă apucasem de lecţii doar câteva minute înainte de 11. Aşa că trebuia să-mi îngăduie încă o jumătate de ceas. Dar adesea nu se mai urca să verifice dacă m-am culcat, şi atunci continuam să | citesc până mă dobora somnul.

  În anul acela*, am avut un alt profesor de română, pe Ma-zilu*. Ne-a plăcut de la început, la toţi, pentru că era mucalit, îi plăcea să citească tare compoziţiile noastre, comentân-du-Ie cu mult haz, şi ne vorbea neîncetat de literatură, ne îndemna să-i citim pe Odobescu, pe Slavici, pe Hogaş „ca să ne îmbogăţim mintea şi vocabularul”, cum obişnuia să spună. In martie, ne-a dat acest subiect pentru compoziţia de scris acasă: Cum am simţit că se face primăvară?

  De data aceasta, n-am mai amânat compoziţia până în ultimul moment. Am început să scriu la începutul după-amiezii şi n-am încheiat-o decât când m-a strigat mama de jos, din capul scării, să vin la masă. Vreo 20 de pagini de caiet, pe care le-am scris cu o stranie, necunoscută bucurie; parcă m-aş fi trezit deodată într-una din lumile cărţilor pe care le citisem, singurele lumi reale şi cu sens pentru mine; parcă aş fi scris şi eu ca unii din autorii aceştia adevăraţi – cei pe care nu-i învăţam încă la şcoală – şi aş fi scris ca să fiu citit de unul ca mine, iar nu de un profesor, pentru notă. Mazilu avea obiceiul să ne privească zâmbind, în ochi, încercând parcă să ghicească autorul textului cel mai pitoresc, textul care i-ar fi dat lui prilejul să ne corecteze făcând o sumă de glume, cutremu-rând întreaga clasă într-o cascadă de hohote. Alegea câteva caiete, apoi se întorcea pe catedră şi începea să citească. Nu înţeleg cum am ştiut că, de data aceasta, va alege şi'caietul meu. II priveam cu un zâmbet complice şi probabil că gestul acesta cutezător mă făcuse să roşesc, pentru că după ce a şovăit o clipă în jurul băncii de alături, Mazilu s-a întors şi mi-a cerut caietul.

  Nu-mi aduc decât vag aminte de această primă compoziţie norocoasă. Ştiu doar că povesteam cum, într-una din zilele Babelor, adormisem privind, de la ferestruica mansardei mele, câţiva fulgi de zăpadă. Asistasem apoi la o seamă d< întâmplări fantastice: cum ţigăncile plecate să culeagă ghiocei în pădure au fost surprinse de viscol şi s-au adăpostit fiecai ' în anul şcolar 1919/1920 {nota C. Dinu Mazilu).

  M Dumitru P. Mazilu (1885-l964) (nota C. D. Mazilu).

  Sub un copac, făcându-se una cu scoarţa copacului; bătălia care a urmat între ariergărzile iernii – făpturi de promoroa-că cu obrajii de gheaţă, cu degetele lungi, transparente, ca stalactitele – şi cele dintâi iscoade care ajungeau anevoie, făcându-şi loc prin zăpadă, din tărâmul subpământean al Primăverii; ieşeau la lumină unul după altul, jumătate oameni, jumătate flori, cu degetele ghiocei, cu ochi de violete; suflau necontenit în jurul lor topind zăpada şi şuierau: Unde-i Cri-vgţ-împărat? Unde-i Crivăţ-împărat? Doar să-l strâng o dată în braţe, numai o dată.

  După prima pagină, Mazilu a ridicat ochii din caiet şi m-a întrebat: „De unde ai copiat-o?” şi pentru că mă pregăteam să protestez, a adăugat: „Vreau să spun, de unde te-ai inspirat? Din ce carte?” M-am îmbujorat şi am ridicat neputincios din umeri. Mazilu a ghicit încurcătura mea şi a reluat lectura cu un zâmbet misterios. La răstimpuri, ca să nu lase impresia că e vorba de o capodoperă, sublinia un adjectiv prea strident, sau se întrerupea ca să-mi explice că făcusem o inadvertenţă. Dar, când a terminat de citit, m-a privit în ochi şi mi-a spus: „Bravo! Sunt nevoit să-ţi dau nota zece!”

  A fost prima mea victorie: recunoaşterea, în faţa întregii clase, că nu mai eram corigentul la limba română de anul trecut. Probabil că Mazilu fusese atât de surprins de povestirea mea, încât a vorbit în cancelarie, căci la sfârşitul recreaţiei Moisescu a venit la mine şi mi-a cerut caietul. Voia