să citească şi el aventurile mele onirice, cu Crivăţ-împărat şi toţi cei care mai erau şi pe care i-am uitat de mult. Un adevărat triumf, pe care, o dată ajuns acasă, l-am relatat cu amănunte, deşi nu ştiu dacă am reuşit să înduplec rezerva şi scepticismul părinţilor. (Tata mi-a spus că se va lăsa convins numai după ce va vedea nota zece trecută în carnet, adică la sfârşitul trimestrului.)

  Dar pentru mine, experienţa acesta a avut urmări mult mai adânci. Descoperisem că, dacă sunt „inspirat”, pot scrie cu aceeaşi uşurinţă – deşi nu cu aceeaşi viteză – cu care, câţiva ani înainte, urmăream pe ecranul meu interior aventurile armatei secrete. De multe ori până atunci încercasem să scriu, dar, după câteva pagini, mă simţeam deodată fără chef, reciteam consternat, umilit, ultimele rânduri şi rupeam cu furie foile din caiet, le mototoleam, le zvârleam în foc. Acum mi se părea că aflasem secretul: nu puteam scrie bine decât dacă eram „inspirat”. Şi ştiam ce înseamnă asta: era un fel de na coză plăcută pe care o simţeam cum pătrunde în toată fiin mea, până ce rămâneam cu privirile pironite asupra unui obie sau a unui punct din peretele din faţă, clipe sau minute fă număr, dar care treceau fără să le simt durata; simţeam doa; cum mă strămut într-un alt spaţiu, undeva aproape de mini chiar în faţa mea, spaţiul în care se desfăşurau întâmplările care aveam să le povestesc. Ştiam acum, din experienţă, ci nu trebuie să încep a scrie decât după ce reveria aceasta ati ge o intensitate şi o beatitudine anevoie de suportat. Atun< îmi înmuiam adânc peniţa, încărcând-o cu cerneală, şi mă apu cam de scris.

  Uneori, încântarea aceea nefirească se adâncea cu cât înain tam în scris. De cele mai multe ori însă, „inspiraţia” dura u ceas-două, apoi tânjea, suferea cine ştie ce transformări neînţelese, până ce dispărea cu totul, lăsându-mă frustrat şi mo-horât. Nu o puteam regăsi decât a doua zi sau câteva zile pe urmă, când reciteam anumite rânduri care ştiam că-mi plac, de a căror perfecţiune nu mă îndoiam.

  În primăvara aceea, am început să scriu cu regularitate o seamă de povestiri. Îmi aduc vag aminte de subiectele lor. Ştiu doar că erau, aproape toate, povestiri fantastice. Una dm ele începea cam aşa: „Azi m-am întâlnit cu Dumnezeu pe drum. Voia să-şi facă o nuia. A rupt o ramură şi m-a întrebat: „Nu cumva ai un briceag?„.” Dar nu mai ştiu ce s-a întâm-j plat după aceea. Personajul altei povestiri era un modest func-j ţionar într-un mic oraş de provincie. Incult, aproape agra-j mat. într-o zi, simte nevoia de a scrie şi scrie, una după alta, ' câteva cărţi. Apoi duce manuscrisele profesorului de literatură de la liceul din localitate. Profesorul le răsfoieşte, citeşte ici-colo câte un paragraf, apoi îl întreabă: „De ce ţi-a venit să? Copiezi tot opere celebre – Viaţa la ţară de Duiliu Zamfircs-cu, Madame Bovary, Sonata „Kreutzer„?” Tânărul jură că haba n-avea de aceste cărţi, că lui nu-i place să citească literatur, că a scris toate aceste caiete fără să înţeleagă ce se întâmplă c el. Profesorul pare sceptic. Îl sfătuieşte să mai încerce şi altce va; bunăoară, o piesă de teatru. După câteva săptămâni, om se întoarce cu încă două manuscrise. Erau Bărbierul din Seini şi Apus de soare.

  Uneori, mă inspiram din poveştile tatei de război. Dar ale-? Geam exclusiv înrâmplări stranii, misteriose. Îmi aduc că am scris o lungă nuvelă cu acest subiect: un ofiţer primise ordin să arunce un pod în aer. Aşteaptă ascuns printre trestii, u apa până la genunchi. Nu dă foc dinamitei decât când pri-j^ii soldaţi germani se aflau deja pe pod, apoi încercă să se depărteze, tupilându-se în păpuriş. Dar aude căzând ceva, cu zgomot, în faţa lui, în apă, şi împietreşte, deodată, fascinat. După câteva clipe, cufundă mâna, pipăie, găseşte obiectul şi-l ridică. Era un cap de soldat tânăr, retezat chiar sub bărbie, care-l privea cu ochii deschişi, parcă mirat că-l întâlneşte acolo. Extenuat, târziu după miezul nopţii, ofiţerul reuşeşte să-şi ajungă unitatea, într-un sat pe jumătate părăsit. Se trânteşte într-un pat şi doarme. Dar curând îl trezesc bătăi puternice în uşă. Bagă mâna sub pernă, găseşte revolverul şi descarcă toate cartuşele. I se păruse că zăreşte capul soldatului german. Cel puţin aşa a mărturisit când a fost judecat de Consiliul de Război. Dar era ordonanţa. Se dăduse ordinul de evacuare a satului şi venise să-l deştepte. Murise şi el cu ochii deschişi, cu o expresie de mare mirare pe figură.

  Transcriam textele acestea într-un caiet gros, pe coperta căruia scrisesem: Nuvele şi povestiri, voi. I. Nu mă îndoiam că într-o bună zi le voi putea tipări, că vor fi chiar mai multe volume. Dar literatura constituia doar o parte, şi nu cea mai importantă, din producţia mea. Nu puteam scrie literatură decât în ceasurile de „inspiraţie”. Dar am descoperit că în restul timpului puteam scrie altceva: bunăoară, rezumatele cărţilor pe care le citeam sau prezentarea critică a unei teorii ştiinţifice, sau descrierea amănunţită a animalelor şi plantelor pe care le culegeam, le observam, le studiam. Aveam fel de fel de caiete: de morfologie şi de fiziologie vegetală, de entomologie, de rezumate ale teoriilor evoluţioniste şi altele. Spre a le deosebi de caietele de şcoală, care mi se păreau reci şi impersonale, utilizam caietele pe care mi le confecţiona tata, din-tr-o hârtie mai bună şi neliniată, dar cusute cu aţă albă şi cu copertele felurit colorate. În anii următori, numărul caietelor va creşte simţitor, căci mă pasionam treptat de noi discipline: fizica, chimia, orientalistică, ştiinţele oculte, filosofia. Le păstram pe toate. La sfârşitul liceului, umplusem cu ele, până în VH o ladă întreagă.

  În anul acela, am trecut clasa fără nici o corigentă. Tata Părea destul de mulţumit de mine, pentru că mă socotea destinat să ajung un mare pianist. Vara am petrecut-o la Săcele, MANSAKDA unul* din cele şapte sate de lângă Braşov. Vila noastră de Techirghiol era prea ruinată pentru a putea