fi locuită. Emoţia cu care am trecut pentru prima dată Carpaţii, descoperind în acelaşi timp muntele, Transilvania, viaţa la ţară. Locuiam într-o căsuţă curată, luminoasă, cu o droaie de copii. Printre ei, o fată cu câţiva ani mai mare ca mine. Bălaie, pistruiată, mirosind a lapte şi fân. N-am uitat-o niciodată, pentru că se îndrăgostise de Nicu şi tot încerca să-l sărute. Eram o dată toţi trei pe o claie de fân, şi ea îl mângâia pe păr, spunând: mult mi-s dragi băieţii cu părul ca pana corbului. Eu zâmbeam distant. Mi-era peste putinţă s-o cred. Ştiam de mult, din cele dintâi basme ascultate şi citite, că Făt-Frumos avea întotdeauna părul blond. E drept, al meu era roşu aprins, în acei ani, de cu-i loarea aramei. Dar mă consideram mai aproape de Făt-Frumos decât Nicu. În sinea mea, îl compătimeam de mult pentr nenorocul de a se fi născut cu părul negru. Mi se părea că nimeni nu-l va iubi în viaţă, că, mai târziu, când ne va veni la amândoi ceasul, toate fetele mă vor iubi numai pe mine, p tiu că eram blond. Mă credeam, de altfel, foarte frumos. Ştii am bine că aveam ochii mici, de miop, şi purtam ochelari cui sârmă, dar socoteam că asta adaugă o nuanţă de distinsă se-J veritate, că lasă să se ghicească viitorul meu de savant: dej mare doctor, bunăoară, sau de naturalist.

  În cele din urmă, văzând cu câtă pasiune îl mângâia fata gaz-i dei pe Nicu, nu m-am mai putut abţine şi i-am spus ce crecff Anume, că face o greşeală. Că, evident, eu mă bucur că-l place atât de mult pe fratele meu, pe care îl iubesc şi eu. Dar că sa înşală lăudându-i părul negru. Băieţii cu părul negru sunt, da fapt, urâţi, şi de aceea, mai târziu, vor fi cu toţii nefericiţi; nu-i va iubi nimeni. Cel care e cu adevărat frumos, şi merită să fie, iubit, sunt eu; pentru că sunt blond ca Făt-Frumos.

  Fata m-a ascultat la început cu oarecare interes, dar foar repede a izbucnit în râs, şi a râs, aşa, cu lacrimi, timp îndelur gat. Eu tot credeam că glumeşte şi zâmbeam. Dar, în cele dir urmă, ascultând-o descriindu-mi diferenţa între „voinicii ci părul negru ca pana corbului” şi „spălăciţii ca noi” – ca mine şi ca ea – blonzii, roşcovanii, m-a convins că vorbeşte serios şi m-am întristat. O lume întreagă de valori începea săi se clatine. Înţelegeam că a te fi născut aproape, aproape ca|

  * De fapt, denumirea colectivă a şapte sate de lingă Braşov: Bariu, Ti cheş, Cernat, Satulung, Tărlungeni, Zizin şi Purcăreni (n. ed.).

  Făt-Frumos, nu mai constituie – în ochii tuturor – un dar xcepţional. Poţi fi considerat urât sau poţi trece neobservat, deşi semeni cu un erou din basme.

  Câţiva ani după aceea, am început să mă cred cu adevărat urât. Probabil că şi eram, aşa cum mă transformaseră pubertatea, miopia şi regulamentul Liceului „Spiru Haret”: tuns cu maşina în cap, cu lentile din ce în ce mai groase, cu faţa plină de coşuri şi cu tuleie roşcate. Dar mă vedeam şi mai urât decât eram, şi asta îmi justifica o seamă din ideile şi comportamentele mele de atunci: voiam să mă singularizez cu orice preţ, să fiu „le veuf, l'inconsole”, să cunosc singurătatea absolută. Asta se întâmpla prin 1922-l923, când scriam Romanul adolescentului miop.

  Revelaţia pe care, fără voia ei, mi-o făcuse fata gazdei nu mi-a otrăvit bucuriile acelei vacanţe de vară de la Săcele. Plecam în zori, cu o carte şi cutiile pentru insecte, şi cercetam tufele de răchită din preajma pârâului, urcam în zmeuriş după Cetonia aurata, rămâneam ceasuri întregi în faţa unui muşuroi cu furnici, stăm la pândă după guşteri şi şerpi. Citeam, în voie, tot ce-mi cădea în mână. Venisem cu două volume din Soiivenirs entomologiques ale lui Fabre şi începusem să traduc câteva capitole. Învăţam pe de rost Dicţionarul plantelor medicinale al lui Zaharia Pantu. Făceam planuri de nuvele.

  În toamna aceea, 1919, intrând în clasa a IlI-a, am început să învăţ fizica, iar Nicu chimia. Mi-a plăcut fizica, mai ales pentru că deja cu un an mai înainte îi învăţasem rudimentele pe manualul lui Nicu şi ajutat de el. Dar chimia m-a cucerit ca nici o altă ştiinţă până atunci. Într-asemenea chip, încât am crezut că mi-am găsit adevărata mea vocaţie şi, în decursul anului şcolar 1919-l920, mi-am alcătuit primul laborator. La început, destul de modest: în pod, alături de mansarda noastră, pe o măsuţă de tablă mi-am instalat o retortă, o duzină de eprubete, o lampă cu alcool şi câteva borcane cu „substanţe”. Când veneau colegii să mă vadă, le arătam câteva experienţe clasice: fosforul arzând, sfârâind când îi dădeam drumul în apă, transformările misterioase ale sulfului, pe măsură ce se topea, şi celelalte. În anul următor, când ne venise rândul să studiem chimia, câţiva din colegii mei încercaseră să mă imite S1 şi-au improvizat şi ei laboratoare. Ne adunam pe rând, la unul din ei, şi făceam experienţe, întâi după manualul clasei a IV-a, apoi urmărind şi alte cărţi, mai tehnice. Profesorul de iiă şi chimie, Voitinovici, a observat repede cât eram de pasionat şi cât de mult ştiam pentru vârsta mea, şi mi-a încredinţat cheia laboratorului liceului. Veneam de câte ori pu-| team, după-amiezile, singur sau cu unul din colegii mei, şi încercam tot felul de experienţe.

  Datorită chimiei, m-am împrietenit cu câţiva din noii mei colegi. Cărpenişteanu era, ca şi mine, pianist şi îndrăgostit de chimie. Pe atunci, era un băiat frumos, palid, cu fruntea înaltă, cu acel zâmbet amar şi melancolic al coxalgicilor. A fost singurul care şi-a alcătuit un laborator serios şi s-a ţinut de chimie până aproape de bacalaureat. A plecat apoi în Franţa, să studieze medicina, şi n-am mai auzit nimic despre el. Cu! Dinu Sighireanu mă împrietenisem deja din anul trecut, dar laboratorul ne-a apropiat şi mai mult. Curând însă, Dinu s-a detaşat de chimie şi mi-a dăruit mie tot ce