rămăsese utilizabil din laboratorul lui. A continuat însă să se intereseze de insecte şi, de la moşia lor din Ialomiţa, de lângă satul Sighireni, îmi aducea, în fiecare toamnă, fluturi rari şi coleoptere necunoscute. Cu Dinu aveam să mă leg tot mai mult în ultimele clase de liceu, când descopeream amândoi atâţia autori din biblioteca surorilor lui. Şi de mai multe ori aveam să petrec săptămâni neuitate la el, la ţară. Dar despre Dinu, ca şi despre ceilalţi prieteni, voi scrie mai cu de-amănuntul mai târziu.

  În sfârşit, datorită indirect chimiei, aveam să-mi găsesc, în; acei ani, un nou prieten, pe Mircea Mărculescu, şi o nouă pasiune: Balzac. Atras de interesul ştiinţific al subiectului, citisem Î la recherche de l'absolu. Mărculescu, căruia nu-i plăcea chimia, dar era pasionat de Balzac, mi-a împrumutat La peau de chagrin. Entuziasmat, am recitit atunci Le pere Goriot şij imediat după aceea, Gobseckşi astfel am descoperit revenirea personajelor, procedeu care m-a fascinat. Împreună cu Măi culescu, am pornit atunci prin librării şi anticariate, căutuv volume de Balzac. Ce bucurie când am dat peste Histoire treize şi La cousine Bette, căci în primele luni nu găseam decâl volume răzleţe din Oeuvres de jeunesse şi, cu tot entuziasmul nostru, nu ne încântase decât Le Centenaire.

  Dar astea se întâmplau doi ani mai târziu, când eram, cuml se spune, „un autor publicat”.

  Îmi aduc încă foarte bine aminte de primul articol tipărit:! Duşmanul viermelui de mătase, în „Ziarul ştiinţelor populare”!

  Din mai 1920. Intrasem în clasa a IV-a şi rămăsesem singur în odăiţa mea din mansardă, căci Nicu se afla acum la Şcoala Militară din Târgu-Mureş. Vara o petrecusem toată familia la Ţechirghiol, în vila „Cornelia”, numai pe jumătate refăcută. Mă plictisisem. Venisem cu puţine cărţi şi, după ce le terminasem, căutam cu deznădejde ceva de citit: orice. Într-un gar-derob, găsisem Operele complete ale lui Vasile Conta şi le parcurgeam cu îndărătnicie fără să le înţeleg întotdeauna. Numai când Conta discuta teoria transformismului îl puteam urmări. În restul timpului, adunam plante, melci, insecte. Mă apucasem să scriu un studiu despre fauna şi flora Techir-ehiolului, pe care l-am refăcut mai târziu şi l-am publicat în iarna anului 1922, tot în „Ziarul ştiinţelor populare”.

  Nu înţeleg ce m-a făcut să aleg ca subiect al primului meu articol tocmai „duşmanul viermelui de mătase”. Subiectul nu mă atrăgea îndeosebi, şi la data aceea ştiam destulă entomologie ca să pot scrie lucruri mai interesante. Mi-am spus, probabil, că, fiind vorba de o problemă care îşi are aspectul ei practic, voi avea mai multe şanse de a fi publicat. Într-adevăr, articolul a fost publicat în numărul următor. Era semnat Eliade Gh. Mircea. Când mi-am văzut numele tipărit – la sumar şi din nou la sfârşitul articolului – inima a început să se zbată. De la chioşcul de unde cumpărasem revista şi până acasă, mi s-a părut că toată lumea mă priveşte. Triumfător, l-am arătat părinţilor. Mama s-a prefăcut că n-are timp să-l citească. Voia probabil să-l savureze în tihnă, singură, aşa cum ştiu că mi-a citit, mai târziu, unele articole. Dar tata şi-a pus ochelarii, l-a citit pe loc (n-avea mai mult de o coloană) şi mi-a spus: „Nu prea are valoare. E o compilaţie!”

  Aşa era, într-adevăr. Am încercat să-i explic că, în acest articol, eu nu făceam „ştiinţă”, ci „popularizare”, care e tot atât de importantă şi necesară ca şi cercetarea personală. Dar nu cred că l-am convins.

  Puţine luni în urmă, „Ziarul ştiinţelor populare” a anunţat un concurs printre elevii de liceu. Am citit cu mare emoţie condiţiile concursului. Era exact ce visam eu să fac: un subiect ştiinţific tratat „literar”. M-am apucat să scriu într-o duminică: aveam toată ziua şi noaptea libere, în faţa mea. Am scris o schiţă fantastică: Cum am găsit piatra filosofală. Începea cam aşa: Mă aflam în laborator şi nu ştiu datorită cărei îm-prejurări am adormit (dar evident, cititorul nu ştia asta; nu i-o spuneam). Apare un personaj ciudat, care-mi vorbeşte despre piatra filosofală, mă asigură că nu e o legendă, că piatra se poate dobândi dacă cunoşti o anume formulă. Îmi poves-j teste o scenă de operaţii, cu alchimişti celebri, la care a asisJ tat, şi-mi propune experienţa. Nu mă convinsese, dar am ac-j ceptat. Străinul amestecă diverse substanţe într-un creuzet, fl pune la foc, apoi presară un praf şi exclamă: „Priveşte atenţi acum! Priveşte!” într-adevăr, substanţele din creuzet sej transformau sub ochii mei în aur. Emoţionat, fac un gest] brusc şi răstorn creuzetul, care cade cu zgomot pe podea. În acea clipă, mă trezesc. Eram singur în laborator. Dar o clipi am crezut că visul fusese aievea. Pe podea, alături de creuzet! Zăcea un bulgăre de aur. De-abia când l-am luat în mânăJ mi-am dat seama că era o bucată de pirită, substanţă care sea-J mană mult cu aurul.

  N-am recitit niciodată această povestire, dar când mi-aml reamintit de ea, zeci de ani mai apoi, am înţeles că nu era lip-] sită de semnificaţie. Când am scris-o, eram pasionat de chimie] şi nu ştiam aproape nimic de alchimie. Iubeam, pe atunci,] materia, credeam în ea; cunoşteam eficacitatea imediată a di-] feritelor substanţe, dar mă fascinau de asemenea misterul] structurii lor chimice, posibilităţile fără număr ale combinaţi-] ilor între molecule. De-abia câţiva ani mai târziu am descope-l rit la Biblioteca Fundaţiei Carol Collection des Alchimistes a luil Marcellin Berthelot. Curând după aceea, m-am simţit real-l mente atras de alchimie şi, de atunci, interesul acesta nu m-al mai părăsit. Prin 1924-l925, am publicat primele articole de-l spre alchimia alexandrină şi medievală în „Ziarul ştiinţelorl populare”. În Universitate, i-am cerut lui Prophulla Chandr^l Ray şi-am primit, de la Calcutta, cele două volume ale lui ddl spre alchimia indiană. În India, am adunat un material bogata pe care l-am folosit în seria de articole din „Vremea”, repuJ blicate, în 1935, în Alchimia asiatică. Apoi, au urmat CosmologiM şi alchimie babiloniană, în 1937, Magic, Metallurgy and AlchetmM în 1939, şi Forgerons et Alchimistes, în 1956, această ultimă carj| te reluând şi