— Dar să nu ne dai numele, îi ceru Linda. Dacă nu eşti de acord, o lăsăm baltă.

— În ce mă priveşte pe mine, spuse Julia, zâmbind, sunteţi doar o sursă apropiată anchetei. E bine aşa?

— Dacă promiţi că ne răspunzi şi nouă la întrebări, preciză Jackie. De acord?

— În regulă.

— Ai fost la supermarket, nu-i aşa? o întrebă Linda.

Din ce în ce mai interesant.

— Da. La fel ca voi. Deci hai să discutăm. Să comparăm ce ştim.

— Nu aici, se opuse Linda. Nu în stradă. E un loc prea public. Şi nici la redacţie nu merge.

— Nu te ambala, Lin, îi puse Jackie o mână pe umăr.

— Nu te ambala tu, i-o întoarse Linda. Nu tu eşti aia al cărei soţ crede că ai ajutat la săltarea unui om nevinovat.

— Eu nu am soţ, replică Jackie – pe un ton destul de rezonabil, după părerea Juliei; norocul ei – adeseori, soţii complicau atât de mult viaţa… Dar ştiu un loc în care putem să mergem. E privat şi nu se-ncuie niciodată.

După un moment de gândire, adăugă:

— Cel puţin, aşa era… De când cu Domul, nu mai ştiu…

Julia, care tocmai se gândise pe cine să intervieveze mai întâi, n-avea de gând să le lase să-i scape.

— Haideţi, le chemă ea. O să mergem pe părţile opuse ale străzii până trecem de secţia de poliţie, bine?

La asta, Linda reuşi să zâmbească.

— Bună idee, încuviinţă ea.

2

Piper Libby îngenunche cu grijă în faţa altarului din First Congo Church, strâmbându-se de durere, deşi îşi aşternuse un preş pentru genunchii umflaţi şi învineţiţi. Se propti cu mâna dreaptă, ţinându-şi lângă trup braţul stâng recent dislocat. Părea să-şi mai fi revenit – o durea mai puţin decât genunchii –, dar nu avea intenţia să-l pună la încercare fără rost. Ar fi fost prea uşor să-şi iasă iar din articulaţie; fusese informată despre asta (cu severitate) după accidentul de la meciul de fotbal european, în liceu. Îşi împreună mâinile şi închise ochii. Imediat, limba i se duse în spaţiul gol unde până în ajun avusese un dinte. În viaţa ei, însă, exista un gol mult mai dureros.

— Salut, Absentule, începu ea. Tot eu sunt, am venit să mai cer o porţie din iubirea şi milostenia Ta.

O lacrimă i se prelinse de sub pleoapa umflată, scurgându-se pe obrazul şi mai umflat (culoarea n-o mai menţionăm).

— Câinele meu e pe-acolo, pe undeva? Întreb numai fiindcă mi-e atât de dor de el. Dacă-i prin apropiere, sper să-i dai echivalentul spiritual al unui os de ros. Merită.

Noi lacrimi, încete, fierbinţi, usturătoare.

— Probabil că nu e. Cele mai multe religii majore susţin că animalele nu ajung în rai, deşi anumite secte marginale – şi The Reader’s Digest, cred – nu sunt de acord.

Desigur, dacă nu exista rai, întrebarea îşi pierdea rostul, iar ideea unei existenţe lipsite de paradis, această cosmologie fără cer, era zona unde rămăşiţele credinţei ei se simţeau tot mai mult ca acasă. Uitarea, poate… poate ceva chiar mai rău. O câmpie întinsă şi pustie, sub un cer alb, eventual – un loc în care nu exista oră, nici destinaţie şi nimeni nu-ţi ţinea tovărăşie. Doar un Absent mare şi bătrân, cu alte cuvinte: pentru poliţişti răi, predicatoare, copii care se împuşcau accidental şi ciobăneşti germani care mureau încercând să-şi apere stăpânele. Nicio Fiinţă care să aleagă grâul de neghină. Faptul de a se ruga unui asemenea concept era un fel de histrionism (dacă nu cumva blasfemie curată), dar uneori ajuta.

— Dar nu paradisul contează, reluă ea. Acum, important e să încerc să-mi dau seama cât din ceea ce i s-a întâmplat lui Clover a fost din cauza mea. Ştiu că am avut şi eu o parte din vină – m-au lăsat nervii. Iar. Învăţătura mea religioasă sugerează că Tu ai pus acolo fitilul, de la bun început, iar datoria mea e să-i rezist, dar detest ideea asta. N-o resping complet, dar o detest. Mă face să mă gândesc cum, când îţi duci maşina la reparat, cei de la atelier găsesc mereu o cale de a da vina pe tine. Ai umblat prea mult cu ea, n-ai umblat destul de mult, ai uitat să tragi frâna de mână, ai uitat să închizi ferestrele şi a intrat apa de ploaie la fire. Şi ştii ce-i mai rău? Dacă nu exişti, nu pot da nici măcar un strop de vină pe Tine. Şi-atunci, eu cu ce mai rămân? Cu nişte căcaturi genetice?

Oftă.

— Scuză-mi limbajul; ce-ar fi să-Ţi imaginezi că nici n-am vorbit urât? Mama mea aşa făcea, mereu. Şi între timp, mai am o întrebare. Ce fac eu acum? Oraşul ăsta are o problemă îngrozitoare, şi aş dori să ajut şi eu cu ceva, numai că nu mă pot decide cu ce anume. Mă simt ca o proastă, slabă şi zăpăcită. Cred că dacă aş fi unul dintre eremiţii ăia din Vechiul Testament, aş zice că am nevoie de un semn. În momentul de faţă, ar da bine chiar şi un semn gen CEDEAZĂ TRECEREA sau ŞCOALĂ – REDUCEŢI VITEZA.

În momentul în care termină fraza, uşa de la intrare se deschise, apoi se trânti cu zgomot. Piper se uită peste umăr, aproape aşteptându-se să vadă un înger, cu tot cu aripi şi robă albă radiind lumină. „Dacă are chef de-o trântă, va trebui ca mai întâi să-mi vindece braţul”, îşi zise ea.

Nu era un înger; era Rommie Burpee. Avea jumătate din cămaşă scoasă din pantaloni, atârnându-i aproape până la jumătatea coapsei şi arăta aproape la fel de prăbuşit pe cât se simţea şi ea. Porni prin naos, apoi o observă şi se opri, tot atât de surprins s-o găsească acolo cum era şi Piper că-l vedea.

— Măi, să fie, spuse – doar că, rostite cu accentul lui lewistonian, cuvintele sunau mai degrabă ca „Măi, să hie”. Îmi pare rău, nu ştiam că eşti acia. O să viu mai târziu.

— Nu, îl reţinu Piper, ridicându-se cu greu în picioare, din nou doar cu ajutorul braţului