— De fapt, io-s cat’lic, explică Rommie („Nu pe bune?” făcu Piper în sinea ei), da-n The Mill nu-i nicio biserică cat’lică… ceea ce ştiţi, desigur, că sunteţi preoteasă… şi ştiţi ce se zice de orice port în vreme de furtună. M-am gândit să intru şi să zic o mică rugăciune pentru Brenda. Tot mereu îmi plăcu femeia aia.

Îşi frecă obrazul cu o mână. Scrâşnetul palmei aspre pe ţepii bărbii păru foarte puternic, reverberând în tăcerea din biserică. Părul tuns ca al lui Elvis îi cădea în jurul urechilor.

— Am iubit-o, de fapt. N-am zis niciodată, da’ crez că ştia.

Piper îl privea cu oroare crescândă. Toată ziua stătuse în parohie şi, cu toate că ştia ce se întâmplase la Food City – o sunaseră câţiva dintre enoriaşi –, despre Brenda Perkins nu auzise nimic.

— Brenda? Ce i s-a întâmplat?

— Omorâtă. Şi alţii. Ăştia zic că tipu’ ăla, Barbie, a făcut-o. L-au arestat.

Piper îşi trânti o mână peste gură, în timp ce se clătina pe picioare. Apropiindu-se grăbit, Rommie o sprijini cu braţul în jurul taliei. Şi rămaseră astfel în faţa altarului, aproape ca un bărbat şi o femeie gata pentru căsătorie, când uşa vestibulului se deschise din nou, iar Jackie le conduse înăuntru pe Linda şi Julia.

— Poate că, în fond, nu e cel mai potrivit loc, totuşi… spuse Jackie.

Biserica era o adevărată cutie de rezonanţă şi, cu toate că nu vorbise tare, Piper şi Romeo Burpee o auziră perfect.

— Nu plecaţi, le spuse Piper. Dacă-i vorba de ceea ce s-a întâmplat… Nu-mi vine să cred că domnul Barbara… Aş fi zis că e incapabil de aşa ceva. Mi-a pus braţul la loc, după ce fusese dislocat. S-a purtat foarte blând.

Stătu câteva momente pe gânduri.

— Cât de blând îi permitea situaţia. Veniţi aici! Vă rog, veniţi aici, în faţă.

— Unii oameni pot să pună la loc un braţ dislocat şi, totuşi, să fie capabili de crime, spuse Linda, deşi în acelaşi timp îşi muşca buzele şi-şi răsucea verigheta pe deget.

Jackie îi puse o mână pe antebraţ.

— Era vorba să păstrăm tăcerea, Lin – mai ştii?

— Prea târziu, spuse Linda. Ne-au văzut cu Julia. Dacă scrie un articol şi ăştia doi spun că eram cu ea, am încurcat-o.

Piper nu prea înţelegea despre ce vorbea Linda, dar prinse esenţialul. Ridică braţul drept, pentru a face un gest larg, arătând în jur.

— Sunteţi în biserica mea, doamnă Everett, iar ceea ce se spune aici, aici rămâne.

— Promiteţi? întrebă Linda.

— Da. Aşa că, de ce n-am sta de vorbă? Tocmai mă rugam să mi se dea un semn şi iată-vă pe toţi aici.

— Eu nu cred în chestii de-astea, declară Jackie.

— Nici eu, de fapt, replică Piper, şi râse.

— Nu-mi place deloc, spuse apoi Jackie, adresându-i-se Juliei de astă dată. Orice-ar spune ea, suntem prea mulţi. Să-mi pierd slujba, ca Marty, e una. I-aş putea face faţă, oricum e o leafă de mizerie. Totuşi, să se înfurie Jim Rennie pe mine…

Clătină din cap.

— Mulţumesc, nu.

— Nu suntem prea mulţi, răspunse Piper. Suntem tocmai numărul potrivit. Domnule Burpee, poţi să ţii un secret?

Rommie Burpee, care făcuse un număr de aranjamente discutabile la viaţa lui, dădu din cap, ridicând un deget la buze.

— Mormânt, spuse el.

Se auzi „Moimunt”.

— Haideţi în casa parohială, îi chemă pe toţi Piper.

Când văzu că Jackie încă nu părea prea convinsă, îi întinse mâna stângă… cu multă grijă.

— Hai, să judecăm împreună. Poate şi la un păhărel de whisky?

La asta, Jackie se lăsă în sfârşit convinsă.

3

31 ARZĂ PURIFICĂ ARZĂ PURIFICĂ

EI AMÂNDOI AU FOST ARUNCAŢI DE

VII ÎN IEZERUL DE FOC (APO 19:20)

„AND VOR FI CHINUIŢI ACOLO, ZI AND NOAPTE,

ÎN VECII VECILOR” (20:10)

ARZĂ CEI PĂCĂTOŞI

PURIFICĂ CEI SFINŢI

ARZĂ PURIFICĂ ARZĂ PURIFICĂ 31

31 IISUS DE FOC VENIND 31

Cei trei bărbaţi înghesuiţi în cabina camionului de la Lucrări Publice care huruia priveau cu mirare mesajul criptic. Fusese scris cu vopsea pe magazia din spatele studiourilor WCIK, cu litere negre pe fond roşu, atât de mari, încât acopereau aproape tot peretele.

Omul din mijloc era Roger Killian, crescătorul de găini ale cărui odrasle aveau capetele în formă de glonţ. Se întoarse spre Stewart Bowie, care stătea la volan.

— Ce vrea să zică, Stewie?

— Că afurisitul de Phil Bushey e mai sonat ca oricând, asta vrea să zică, răspunse Fern Bowie.

Deschise torpedoul şi scoase o pereche de mănuşi de lucru slinoase, dând la iveală şi un revolver de calibru 38. Verifică încărcătura, apoi închise butoiaşul la loc, cu o mişcare din încheietura mâinii, şi-şi înfipse pistolul la centură.

— Ştii, Fernie, spuse Stewart, aşa ai cele mai mari şanse să-ţi faci instalaţiile chisăliţă.

— Nu-mi purta tu mie de grijă, poartă-i lui, replică Fern, arătând spre studio, dinspre care plutea spre ei, slab, muzica evanghelică. I-aproape un an de când se trosneşte din propria lui provizie, şi-i la fel de demn de nădejde ca nitroglicerina.

— Acuma, lui Phil îi place să-i zică lumea The Chef, spuse Roger Killian.

Opriseră mai întâi în faţa studioului, iar Stewart sunase din uriaşul claxon al camionului – nu o dată, ci chiar de mai multe ori. Phil Bushey nu ieşise. Putea fi înăuntru, ascuns; putea hoinări prin pădurile din spatele postului de radio; era chiar posibil, după părerea lui Stewart, să se afle în laborator. Paranoic. Periculos. Dar nici asta nu făcea ca ideea cu pistolul să fie prea bună… Întinse mâna, îl scoase de sub cureaua lui Fern şi-l vârî sub scaunul şoferului.

— Băi! exclamă Fern.

— N-ai să tragi cu pistolul acolo, replică Stewart. Rişti să ne-arunci pe toţi în aer, pân-la cer.

Iar lui Roger îi spuse:

— Când l-ai văzut ultima oară pe lăbarul ăla slăbănog?

Roger rămase puţin pe gânduri.

— Să tot fie vreo patru săptămâni, pe puţin – de la ultimul transport mare afară… Când a venit elicopterul ăla Chinook.

Pronunţa „Şinuoc”. Rommie Burpee l-ar fi înţeles perfect.

Stewart reflectă un timp. Nu era bine. Dacă Bushey era în pădure, totul era în regulă. Dacă stătea