ascuns în studio, crezând că erau agenţi federali, probabil că iar nu era nicio problemă… decât dacă se hotăra să iasă din clădire, trăgând cu arma, mai bine zis.

Dacă se afla în magazie, însă… da, aia putea fi o problemă.

— Avem în camion nişte lemne măricele. Ia şi tu unul şi, dacă apare Phil şi-ncepe să facă urât, pocneşte-l, îi spuse Stewart fratelui său.

— Şi dacă e înarmat? întrebă Roger, pe bună dreptate.

— N-o să fie, răspunse Stewart.

Cu toate că nu era tocmai sigur, ştia că trebuia să-şi îndeplinească ordinele: două rezervoare de propan, pe care să le ducă imediat la spital. „Iar pe celelalte le vom muta de-acolo cât putem de repede”, adăugase Big Jim. „Am întrerupt oficial afacerile cu meth.”

Asta era o anume uşurare: când scăpau de Dom, Stewart intenţiona să înceteze şi afacerile cu pompe funebre. Să se mute undeva, în ţările calde, în Jamaica sau Barbados. Nu voia să mai vadă un cadavru în viaţa lui, dar nu dorea nici să fie el acela care-l anunţa pe „Chef” Bushey că închideau prăvălia şi-l informase pe Big Jim despre asta.

— Lasă-n seama mea grija lui Chef, replicase Rennie.

Stewart conduse camionul mare, portocaliu, în jurul clădirii, până la porţile din spate. Acolo, lăsă motorul în ralanti, ca să poată folosi macaraua.

— Ia uite colo-şa! se minună Roger Killian, privind spre apus, unde soarele cobora spre mânjitura roşie şi tulbure; curând avea să se ascundă după pata neagră lăsată de incendiul din pădure, ca-ntr-o eclipsă murdară. Nu c-asta le bate pe toate?

— Nu mai căsca gura, îl admonestă Stewart. Vreau să facem treaba asta şi să terminăm o dată. Fernie, ia-ţi o scândură. Şi alege una bună.

Fern se urcă peste macara şi luă o bucată de lemn lungă cam cât o bâtă de baseball. Ţinând-o cu ambele mâini, o legănă într-o parte şi-n alta, ca s-o încerce.

— Asta merge, spuse el.

— Zici că-i o-ngheţată Baskin-Robbins! comentă visător Roger, care continua să se uite la asfinţit, cu mâna streaşină peste ochii mijiţi, care-l făceau să arate ca un troll din poveşti.

Stewart se întrerupse din procesul complicat al deschisului uşii din spate, care avea două lacăte şi o încuietoare cu cifru.

— Ce tot îndrugi acolo…?

— Treişuna de arome… continuă Roger, cu un zâmbet ce-i dezvăluia dinţii stricaţi, la care Joe Boxer nu umblase niciodată şi, probabil, nici vreun alt dentist.

Stewart n-avea idee despre ce vorbea Roger, dar fratele lui, da.

— Asta de pe perete nu cred că-i o reclamă la-ngheţată, spuse Frank. Decât dacă în Apocalipsă scrie şi de Baskin-Robbins…

— Mai tăceţi din gură, amândoi! protestă Stewart. Fernie, fii gata cu scândura aia!

Deschise uşa şi aruncă o privire înăuntru:

— Phil?

— Zi-i Chef, îl sfătui Roger. Ca lu’ bucătaru’ ăl’ negru din South Park. Aşa arată.

— Chef? strigă Stewart. Eşti aici, Chef?

Niciun răspuns. Stewart dibui prin întuneric, aproape aşteptându-se să fie înhăţat de mână din clipă-n clipă, până găsi comutatorul. Îl apăsă, dezvăluind o încăpere care se întindea aproape pe trei sferturi din lungimea magaziei. Pereţii erau din lemn gol, nefinisat, având spaţiile dintre scânduri astupate cu spumă izolatoare roz. Sala era aproape plină cu rezervoare de propan şi canistre de toate mărimile şi formele. Nu avea idee câte erau cu totul, dar, dacă era pus să ghicească, ar fi spus că între patru şi şase sute.

Porni încet prin spaţiul central, privind inscripţiile de pe rezervoare. Big Jim îi spusese pe care anume să le ia, precizându-i că se găseau în spate – şi, pe toţi sfinţii, acolo erau. Se opri în dreptul celor cinci rezervoare de dimensiuni municipale, pe care scria CR HOSP. Se aflau între nişte rezervoare şterpelite de la poştă şi unele pe care erau scrise cuvintele MILL MIDDLE SCHOOL.

— Trebuie să luăm două, îi spuse el lui Roger. Adu lanţu’ şi-o să le-agăţăm. Fernie, tu du-te-acolo şi-ncearcă uşa aia de la laborator. Dacă-i deschisă, încui-o.

Şi-i aruncă lui Fern inelul de chei.

Fern s-ar fi lipsit de sarcina asta, dar era un frate ascultător. Porni pe culoarul dintre stivele de containere. Se sfârşeau la trei metri de uşă – iar uşa, văzu el cu o strângere de inimă, stătea întredeschisă. Auzi din spate clănţănitul unui lanţ, apoi scrâşnetul vinciului şi zăngănitul slab al primului rezervor care era târât spre camion. Păreau să răsune de foarte departe, mai ales când şi-l imagina pe The Chef stând chircit după uşă, cu nişte ochi roşii, de nebun. Trosnit de-a binelea şi înarmat c-un TEC-9.

— Chef? întrebă el. Eşti pe-aici, amice?

Tăcere. Şi, cu toate că nu trebuia s-o facă – probabil era chiar o nebunie –, îl birui curiozitatea şi împinse uşa cu măciuca improvizată.

Tuburile de neon din laborator erau aprinse, dar, în rest, acea parte din depozitul Christos E. Rege părea goală. Cele vreo douăzeci de plite – maşini de gătit electrice, mari, fiecare cu propria ei canistră de propan şi conductă de aerisire – erau stinse. Toate vasele, paharele Berzelius şi sticlele scumpe se aflau pe rafturi, încăperea puţea (de când o ştia şi cât avea s-o ştie, îşi spuse Fern), dar pardoseala era măturată şi nu se vedea nici cea mai mică dezordine. Pe un perete era calendarul firmei Rennie’s Used Cars, rămas la fila pe luna august. „Probabil când labagiul şi-a pierdut legătura cu realitatea”, reflectă Fern. „Când s-a dus plutind.” Se aventură încă vreo câţiva paşi în laborator. Îi îmbogăţise pe toţi, dar lui nu-i plăcuse niciodată. Prea mirosea la fel ca sala de pregătire din subsolul salonului de pompe funebre.

Un colţ fusese partiţionat cu ajutorul unui panou greu de oţel, având o uşă în mijloc. Fern ştia că acolo era depozitat produsul lui The Chef, metamfetamină cristalizată, nu în pungi de-un galon, ci în saci mari de gunoi. Şi nu era vreun spanac. Niciun derbedeu care hălăduia pe străzile din New York sau Los Angeles după o doză nu s-ar fi putut lăuda cu aşa marfă. Când depozitul era plin, ar fi putut aproviziona toată ţara pentru luni de zile, poate chiar un an.

„De ce naiba l-a lăsat Big Jim să facă aşa de mult?”