se întrebă Fern. „Şi noi de ce-am mers pe mâna lor? Ce-om fi avut în cap?” Nu putea găsi alt răspuns decât cel mai evident: fiindcă puteau. Îi îmbătase combinaţia dintre geniul lui Bushey şi toate acele ingrediente chinezeşti ieftine. De asemenea, finanţa Corporaţia CIK, care îndeplinea cuvântul lui Dumnezeu pe toată întinderea Coastei de Est. Când îl lua cineva la întrebări, Big Jim venea mereu cu justificarea asta. Şi cita din scriptură: „Vrednic este lucrătorul de plata sa”-Evanghelia după Luca – şi „Să nu legi gura boului care treieră” – Epistola întâi către Timotei.

Pe asta cu boul, Fern n-o pricepuse niciodată prea bine.

— Chef? repetă el, înaintând încă puţin. Frăţioare…?

Nimic. Ridică privirea şi văzu galeriile de lemn care străbăteau clădirea pe două laturi. Erau folosite pentru depozitare, iar conţinutul lăzilor de acolo i-ar fi interesat mult pe cei de la FBI, FDA şi ATF. Sus nu era nimeni, dar Fern zări un lucru care părea nou: un fir alb care parcurgea balustradele ambelor galerii, prins de lemn cu nişte belciuge groase. Un cablu electric? Ca să alimenteze ce? Pusese sonatul ăla nişte plite şi acolo? Dacă da, Fern nu le vedea nicăieri. Cablul arăta prea gros ca să fie folosit doar pentru un aparat simplu, ca un televizor sau un ra…

— Fern! strigă Stewart, făcându-l să tresară. Dacă nu-i acolo, vino-aici şi ajută-ne! Au zis ăia c-o să dea nişte ştiri noi la televizor, la şase, şi vreau să văd dac-au descoperit ceva.

În Chester’s Mill, cuvântul „ăia” desemna tot mai mult pe oricine şi orice de dincolo de frontierele oraşului.

Fern se duse, fără să se uite şi deasupra uşii, aşa că nu văzu unde ducea cablul: la o cărămidă mare, dintr-o substanţă argiloasă albă, care stătea pe un mic raft, numai al ei. Era exploziv.

Reţeta personală a lui The Chef.

4

În timp ce mergeau înapoi spre oraş, Roger spuse:

— Halloween. Şi ăla-i tot un treişunu.

— Eşti un adevărat fond de informaţii, remarcă Stewart.

Roger îşi ciocăni cu degetele capul său cu formă nefericită.

— Le strâng aici. N-o fac anume. Aşa am eu un obicei.

„Jamaica”, îşi spuse Stewart. „Sau Barbados. Undeva unde-i cald, obligatoriu. Imediat ce se termină cu Domul. Nu vreau să mai văd vreun Killian în viaţa mea. Şi nici pe altcineva din oraşul ăsta.”

— Şi un pachet de cărţi tot treişuna are, continuă Roger.

Fern îl privi lung.

— Ce futu-i mă-sa vrei să…

— La mişto, doar, glumeam doar cu tine, replică Roger şi izbucni într-un râs strident şi înspăimântător, care-i dădea lui Stewart dureri de cap.

Se apropiau de spital. Stewart văzu un Ford Taurus gri care tocmai pleca de la „Catherine Russell”.

— Ei, ăsta-i doctor Rusty, spuse Fern. O să se bucure de ce i-am adus. Trage-i un claxon, Stewie.

Stewart îl claxonă.

5

Când Cei-fără-Dumnezeu plecară, Chef Bushey lăsă în sfârşit jos telecomanda de deschidere a uşii garajului, pe care-o ţinea în mână. Îi pândise pe fraţii Bowie şi pe Roger Killian de la fereastra toaletei studioului. Îşi ţinuse degetul mare pe buton în tot timpul cât fuseseră în magazie, cotrobăind prin lucrurile lui. Dacă ieşeau cu produsul, ar fi apăsat pe buton, spulberând toată coşmelia-n cele patru vânturi.

— E-n mâinile Tale, Iisuse al meu, mormăise el. Cum ziceam când eram mici: nu vreau, da’ o s-o fac.

Iar Iisus i-o înmânase lui. Chef avea o presimţire. Avea s-o facă atunci când îi auzea pe George Dow şi Tonurile-Evanghelice venind prin satelit cu imnul „Doamne, ce grijă ai de mine!”, şi era o presimţire adevărată, un adevărat Semn de Sus. Nu veniseră pentru cristale, ci pentru două rezervoare amărâte de LP.

Îi privi cum se îndepărtau, apoi coborî pe cărarea dintre partea dinapoi a studioului şi clădirea care adăpostea magazia şi laboratorul. Acum era clădirea lui, erau cristalele lui, cel puţin până se pogora Iisus din cer ca să şi le ia pe toate.

Poate de Halloween.

Poate mai devreme.

Avea multe la care să se gândească, şi-n ultima vreme îi era mai uşor să gândească atunci când era afumat.

Mult mai uşor.

6

Julia sorbea încet din păhărelul de whisky, ca să dureze cât mai mult, dar cele două poliţiste şi le dăduseră pe ale lor eroic pe gât. Nu fusese de-ajuns ca să le îmbete, dar le dezlega limbile.

— Adevărul este că-s îngrozită, spuse Jackie Wettington; se uita în jos, jucându-se cu paharul de suc gol, dar când Piper îi mai oferi o porţie, clătină din cap. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat nici în ruptul capului, dacă mai trăia Duke. La asta mă tot gândesc. Chiar dac-ar fi avut motive să creadă că Barbara îi omorâse soţia, ar fi urmat procedurile legale. Aşa era el. Şi să-i permită tatălui unei victime să coboare în Cuibar şi să-i ceară socoteală făptuitorului? Niciodată.

În acest timp, Linda dădea din cap afirmativ.

— Mi-e teamă de ce i s-ar putea întâmpla tipului. Şi, de asemenea…

— Dacă i s-a întâmplat lui Barbie, ar putea să i se întâmple oricui? întrebă Julia.

Jackie încuviinţă. Muşcându-şi buzele. Jucându-se cu paharul.

— Dacă i se întâmplă ceva – şi nu mă refer neapărat la un act extrem, ca un linşaj, ci doar la un accident în celulă, eventual – nu-s sigură c-aş mai putea lua vreodată uniforma asta pe mine.

Principala grijă a Lindei era mai simplă şi mai directă. Soţul ei îl credea pe Barbie nevinovat. În fierbinţeala furiei (şi repulsia faţă de ceea ce găsiseră în cămara familiei McCain), respinsese această idee – în fond, ecusoanele lui Barbie fuseseră în mâna cenuşie şi ţeapănă a lui Angie McCain. Dar, cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai îngrijorată. În parte, fiindcă respecta puterea de judecată a lui Rusty, aşa cum făcuse întotdeauna, dar şi din pricina cuvintelor strigate de Barbie chiar înainte ca Randolph să-i administreze doza de Mace. „Spune-i soţului tău să examineze cadavrele. Trebuie să examineze cadavrele!”

— Şi încă ceva, mai spuse Jackie, continuând să-şi învârtească paharul. Nu amorţeşti cu Mace un arestat numai fiindcă ţipă. Am avut