nopţi de sâmbătă, mai ales după meciuri importante, când parc-ar fi fost o grădină zoologică, acolo, jos. Îi laşi să urle şi gata. Până la urmă, obosesc şi se culcă.

Între timp, Julia o privea atentă pe Linda. După ce Jackie termină de vorbit, îi ceru:

— Mai spune-mi o dată ce-a zis Barbie.

— Voia ca Rusty să examineze cadavrele, mai ales pe cel al Brendei Perkins. A spus că nu vor ajunge la spital. Ştia asta. Sunt la Bowie’s, ceea ce nu-i deloc în regulă.

— Al dracu’ de ciudat, nici vorbă, dac-au fost omorâte, interveni Romeo. Scuze c-am drăcuit, Rev.

Piper făcu un gest de nepăsare.

— Dacă el i-a omorât pe toţi, nu înţeleg de ce-l preocupă atât examinarea cadavrelor. Pe de altă parte, dacă n-a făcut-o, poate se gândeşte că o autopsie l-ar exonera.

— Brenda e cea mai recentă victimă, spuse Julia. Aşa-i?

— Da, răspunse Jackie. Era în rigor, dar nu complet. Cel puţin, mie aşa mi s-a părut.

— Încă nu era, preciză Linda. Şi din moment ce rigiditatea începe să se instaleze cam la trei ore după moarte, plus-minus, probabil că Brenda a murit între patru şi opt dimineaţa. Mai aproape de opt, aş zice, da’ eu nu-s medic.

Oftă, trecându-şi mâinile prin păr.

— Nici Rusty nu e, desigur, însă ar fi putut stabili ora morţii mult mai exact, dacă i-o cereau. Nimeni n-a făcut-o. Nici chiar eu. Eram aşa de şocată… se întâmplau atât de multe…

Jackie îşi împinse paharul deoparte.

— Ascultă, Julia, ai fost cu Barbie la supermarket azi-dimineaţă, nu?

— Da.

— Pe la nouă şi ceva. Atunci a început debandada.

— Da.

— Cine-a ajuns acolo primul, tu sau el? Că nu ştiu.

Julia nu-şi mai amintea, dar avea impresia că ea fusese prima – că Barbie sosise mai târziu, la scurt timp după Rose Twitchell şi Anson Wheeler.

— Am calmat oamenii, spuse ea, însă Barbie a fost cel care ne-a arătat cum. Probabil chiar a salvat mai mulţi oameni care puteau fi răniţi grav. Nu prea pot asocia aşa ceva cu ceea ce-aţi găsit în cămara aia. Ai idee care a fost ordinea deceselor? Dincolo de faptul că Brenda a murit ultima.

— Angie şi Dodee au fost primele, spuse Jackie. La Coggins, descompunerea era mai puţin avansată, aşa că el a fost al treilea.

— Cine i-a găsit?

— Junior Rennie. Avea bănuieli, fiindcă văzuse maşina lui Angie în garaj. Dar asta nu e important. Aici, cel mai important e Barbara. Eşti sigură că a venit după Rose şi Anse? Fiindcă asta nu sună deloc bine.

— Sunt sigură, pentru că nu era în maşina lui Rose. Doar ei doi au coborât. Deci, dacă presupunem că nu era ocupat să omoare oameni, atunci unde-ar fi…?

Răspunsul, însă, era evident.

— Piper, pot să dau un telefon de la tine?

— Sigur că da.

Julia consultă rapid cartea de telefon locală, subţire ca o broşură, apoi folosi mobilul lui Piper ca să sune la restaurant. Formula de întâmpinare a lui Rose era scurtă:

— E închis deocamdată. Nişte căcănari mi-au arestat bucătarul.

— Rose? Julia Shumway sunt.

— A… Julia… se mai calmă Rose, dar nu prea mult… Ce doreşti?

— Încerc să găsesc un posibil alibi pentru Barbie. Te-ar interesa să mă ajuţi?

— Mai întrebi? Ideea că Barbie i-ar fi omorât pe oamenii ăia e ridicolă. Ce vrei să ştii?

— Vreau să-mi spui dacă era la restaurant când a început haosul de la Food City.

— Normal, răspunse Rose, perplexă. Unde să fie, după micul dejun? Când Anson şi cu mine am plecat, el încă mai freca grătarele.

7

Soarele apunea şi, pe măsură ce umbrele se alungeau, Claire McClatchey devenea tot mai nervoasă. Până la urmă, intră în bucătărie să facă ceea ce tot amânase: să folosească telefonul celular al soţului ei (pe care acesta uitase să şi-l ia cu el, sâmbătă dimineaţa; mereu îl uita acasă), ca să sune la al ei. Era îngrozită la gândul că s-ar fi putut să sune de patru ori, pentru ca apoi să-şi audă propria voce, vesel-ciripitoare, înregistrată înainte ca oraşul în care trăia să devină o temniţă cu gratii invizibile. „Bună, aceasta este mesageria vocală a lui Claire. Vă rugăm să lăsaţi un mesaj după semnalul sonor.”

Şi ce-avea să spună? „Joey, dacă n-ai murit, sună-mă”?

Dădu să apese pe taste, apoi ezită. „Ţine minte, dacă nu răspunde de prima dată, s-ar putea să fie pe bicicletă şi, până reuşeşte să-şi scoată telefonul din rucsac, trece pe voice mail. A doua oară când suni, va fi pregătit, căci o să ştie că tu eşti.”

Şi dacă nimerea tot pe voice mail şi a doua oară? Şi a treia…? De ce-l lăsase, din start, să plece? Pesemne fusese nebună.

Închise ochii şi văzu o imagine cu o limpezime de coşmar: pe toţi stâlpii şi toate vitrinele de pe Main Street, afişe cu Joe, Benny şi Norrie, arătând ca orice copii pe care i-ai văzut la avizierul popasurilor rutiere, unde textul conţinea mereu cuvintele: „VĂZUŢI ULTIMA DATĂ…”

Deschizând ochii, formă repede numărul, înainte de a-i pieri curajul. Tocmai îşi pregătea mesajul – „Revin în zece secunde, şi să faci bine să răspunzi, domnu’!” – şi fu uimită când îşi auzi fiul răspunzând, cu glas sonor şi limpede, încă de la jumătatea primului apel.

— Mama! Salut, mama!

Cât se putea de viu şi chiar mai mult decât atât: trepidând de emoţie, după cum suna.

„Unde eşti?” încercă ea să-l întrebe, dar, la început, nu reuşi să scoată o vorbă. Nici măcar un sunet. Îşi simţea picioarele moi şi elastice; se rezemă de perete, ca să nu cadă.

— Mama! Eşti acolo?

Din apropiere se auzi zgomotul unei maşini, urmat de glasul lui Benny, mai slab, dar foarte clar, strigând:

— Dom’ doctor Rusty! Ura, dom’le, salut!

În sfârşit, Claire reuşi să-şi regăsească şi ea vocea:

— Da. Aici sunt. Voi unde sunteţi?

— În vârf la Town Common Hill. Voiam să