Ei, asta cam băga beţe-n roatele mustrărilor părinteşti, nu? „În vârf la Town Common Hill. Vor fi aici în zece minute. Probabil că Benny mai vrea două porţii de mâncare. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!”

Norrie vorbea cu Joe. Părea să zică: „Spune-i, spune-i!” Apoi, auzi din nou glasul fiului ei, jubilând atât de tare, încât fu nevoită să îndepărteze puţin aparatul de ureche:

— Mama, cred că l-am găsit! Sunt aproape sigur! E-n livada de pe Black Ridge!

— Ce-aţi găsit, Joey?

— Nu ştiu precis, nu vreau să mă reped cu concluziile, da’ s-ar putea să fie ceea ce generează Domul. Aproape că n-are cum altfel. Am văzut o lumină care clipea, ca balizele alea de pe turnurile radio ca să avertizeze avioanele, numai că stătea pe pământ şi era mov, nu roşie. Mai mult nu ne-am apropiat, ca să vedem şi altceva. Am leşinat toţi trei. Când ne-am trezit, eram OK, da-ncepea să se facă târ…

— Aţi leşinat? aproape că ţipă Claire. Cum adică, aţi leşinat?!? Treci acasă imediat! În clipa asta să vii, să văd dacă n-ai păţit nimic!

— E-n regulă, mama, încercă Joe s-o liniştească. Aş zice că e ca… ştii cum se-ntâmplă când oamenii ating prima oară Domul şi au un mic şoc, nu? Cred că-i la fel. Prima oară leşini şi pe urmă, cum ar veni, te imunizezi. Nu mai păţeşti nimic. La fel crede şi Norrie.

— Nu mă interesează ce crede Norrie şi nici ce crezi tu, domnu’! Vino imediat aici, ca să văd ce-i cu tine, că de nu, îţi imunizez eu fundu’ de nu te vezi!

— Bine, da’ mai întâi trebuie să vorbim cu omul ăla, Barbara. A lui a fost ideea cu contorul Geiger şi, măi frate, la fix a nimerit-o! Şi cu doctorul Rusty trebuie să vorbim. Adineaori a trecut pe-aici. Benny i-a făcut cu mâna, da’ n-a oprit. O să-i aducem pe amândoi la noi acasă, bine? Trebuie să ne gândim ce facem mai departe.

— Joe… Domnul Barbara este…

Claire se întrerupse. Oare să-i spună fiului ei că domnul Barbara – căruia unii oameni începuseră să-i spună colonelul Barbara – fusese arestat sub acuzaţia de omoruri în serie?

— Ce? întrebă Joe. Ce-i cu el?

Fericirea victorioasă din glasul lui fusese înlocuită de nelinişte. Probabil îi putea ghici stările emotive la fel de bine cum şi ea le descifra pe ale lui. Şi era clar că-şi pusese mari speranţe în Barbara – la fel ca Benny şi Norrie, probabil. Nu le putea ascunde o asemenea veste (oricât ar fi vrut), dar prefera să nu le-o dea la telefon.

— Vino acasă, îi spuse ea. Vom discuta totul aici. Şi Joe… sunt foarte mândră de tine.

8

Jimmy Sirois a murit în aceeaşi zi, spre seară, în timp ce Joe Sperietoare şi prietenii lui goneau înapoi spre oraş, pe biciclete.

Rusty stătea aşezat pe canapeaua din hol, cu braţul pe după umerii Ginei Buffalino, lăsând-o să plângă la pieptul lui. Cândva s-ar fi simţit peste măsură de stingherit stând aşa cu o fată de numai şaptesprezece ani, dar timpurile se schimbaseră. Era de-ajuns doar să te uiţi la acel coridor – luminat acum cu felinare Coleman care fâsâiau, în locul tuburilor de neon din tavan, cu strălucirea lor calmă – ca să-ţi dai seama că se schimbaseră vremurile. Spitalul lui devenise o galerie a umbrelor.

— N-a fost vina ta, îi spuse el. Nici a ta şi nici a mea, nici măcar a lui. Nu el a cerut să aibă diabet.

Deşi Dumnezeu îi era martor, existau oameni care-l duceau pe picioare ani de zile. Oameni care ştiau să-şi poarte de grijă. Jimmy, un semi-pustnic care trăise singur-cuc în afara oraşului, pe God Creek Road, nu făcuse parte dintre aceştia. Când se îndurase în sfârşit să vină la Centrul Medical – în joia trecută, mai exact –, nici nu se mai putuse da jos din maşină, claxonând până când Ginny ieşise să vadă cine era şi ce i se întâmplase. Când îi scosese pantalonii bătrânului, Rusty observase că piciorul drept, de mult inflamat, dobândise o culoare vânătă rece, cianotică. Chiar dacă în rest ar fi putut să-l trateze pe Jimmy, probabil că vătămările neurologice erau ireversibile.

— Nu doare deloc, doctore, îl asigurase Jimmy pe Ron Haskell, chiar înainte de a intra în comă. De-atunci, redevenise conştient din ce în ce mai rar, starea piciorului înrăutăţindu-i-se. Rusty amânase amputarea, deşi ştia că, în principiu, asta ar fi fost singura şansă.

Când se întrerupsese curentul, perfuziile cu antibiotice pentru Jimmy şi alţi doi pacienţi continuaseră să funcţioneze, dar aparatele de măsură se opriseră, împiedicând reglarea dozajelor. Mai rău, Jimmy rămăsese şi fără monitorizare cardiacă şi respiratorie. Rusty deconectase aparatul respirator, îi aplicase bătrânului o mască de oxigen şi o instruise pe Gina în legătură cu folosirea pungii Ambu. Fata se pricepea şi era foarte conştiincioasă, dar pe la ora şase pacientul murise oricum.

Iar acum, era neconsolată.

Îşi ridică de la pieptul lui faţa udă de lacrimi şi-l întrebă:

— Oare i-am dat prea mult? Prea puţin…? L-am făcut să se sufoce şi de-asta a murit?

— Nu. Ar fi murit oricum, probabil, iar aşa a scăpat de o amputare foarte urâtă.

— Nu cred că mai pot face meseria asta, spuse ea, începând iar să plângă. E atât de înspăimântătoare… iar acum, a devenit de-a dreptul groaznică…

La asta, Rusty nu ştiu ce să răspundă, dar nici nu era cazul.

— O să-ţi treacă, interveni o voce răguşită şi înfundată. Trebuie, scumpo, fiindcă avem nevoie de tine.

Era Ginny Tomlinson, care venea încet pe culoar, spre ei.

— N-ar trebui să umbli, spuse Rusty.

— Poate că nu, fu Ginny de acord, aşezându-se în cealaltă parte a Ginei, cu un oftat de uşurare; nasul pansat şi benzile adezive de sub ochi o făceau să arate ca o portăreasă de hockey după un meci dificil. Dar am revenit la datorie, totuşi.

— Poate mâine… începu Rusty.

— Nu, acum, îl întrerupse Ginny, luând-o pe Gina de mână. Şi tu la fel, scumpo.