La şcoala de surori medicale, sora şefă, aia bătrână, avea o vorbă: „Poţi să te laşi când s-a uscat sângele şi s-a terminat rodeo-ul.”

— Şi dacă fac vreo greşeală? şopti Gina.

— Toată lumea face greşeli. Şmecheria e să faci cât mai puţine posibil. Şi-am să te-ajut şi eu. Şi pe tine, şi pe Harriet. Deci ce zici…?

Gina privi cu îndoială faţa tumefiată a lui Ginny, cu vătămările accentuate de nişte ochelari pe care colega ei îi găsise cine ştie pe unde.

— Eşti sigură că poţi, dna Tomlinson?

— Tu m-ajuţi pe mine, eu te-ajut pe tine. Ginny şi Gina, Cele Două Luptătoare, continuă ea, ridicând pumnul. Reuşind să zâmbească vag, Gina i-l lovi uşurel cu al ei.

— Toate astea-s foarte hot şi cool, comentă Rusty, dar dacă simţiţi că vă ia cu leşin, găsiţi-vă un pat şi întindeţi-vă puţin. Ordin de la Dr. Rusty.

Ginny se strâmbă puţin de durere, când încercarea ei de surâs îi forţă nasul.

— Lasă-l încolo de pat, o să mă-ntind pe canapeaua veche a lui Ron Haskell, din oficiu.

Telefonul lui Rusty sună. Le făcu semn celor două femei să se îndepărteze. Gina o cuprinse pe Ginny de talie şi plecară, vorbind între ele din mers.

— Alo, aici Eric.

— Aici e soţia lui Eric, replică o voce umilă. A sunat ca să-i ceară lui Eric iertare.

Rusty intră într-un cabinet de examinare gol şi închise uşa.

— Nu e nevoie, spuse el… deşi nu era sigur dacă aşa era. Agitaţia momentului… I-au dat drumul?

I se părea o întrebare absolut rezonabilă, dacă se gândea la acel Barbie pe care începuse să-l cunoască.

— Prefer să nu discutăm asta la telefon. Poţi veni până acasă, iubitule? Te rog! Avem de vorbit.

Rusty bănuia că ar putea pleca puţin. Avusese un pacient în stare critică, iar acesta îi simplificase considerabil viaţa profesională, murind. Şi, deşi se simţea uşurat că putea vorbi din nou normal cu femeia pe care o iubea, nu-i plăcea nota nouă de teamă pe care i-o distingea în voce.

— Pot, spuse el, dar nu pentru mult timp. Ginny e din nou pe picioare, însă dacă n-o supraveghez, o să întreacă măsura. La cină?

— Da, răspunse Linda, uşurată, spre mulţumirea lui. Am să dezgheţ nişte supă de pui. Mai bine mâncăm cât putem de mult din alimentele congelate, atâta timp cât mai avem curent ca să nu se strice.

— Un singur lucru. Încă mai crezi că Barbie e vinovat? Nu contează ce zic ceilalţi, părerea ta care e?

O lungă tăcere. Apoi, Linda spuse:

— Vorbim când ajungi aici.

Şi cu asta, închise telefonul.

Rusty stătea cu fundul rezemat de masa de examen medical. Mai ţinu telefonul în mână un moment, apoi apăsă pe butonul END. Existau multe de care nu era sigur în acel moment – avea senzaţia că înota într-un ocean de semne de întrebare –, dar de un lucru era convins: soţia lui se temea că cineva putea să-i asculte. Cine însă? Armata? Serviciile secrete?

Big Jim Rennie?

— Ridicol, spuse el, în încăperea goală.

Apoi, se duse să-l caute pe Twitch şi să-i spună că pleca pentru scurt timp din spital.

9

Twitch acceptă să stea cu ochii pe Ginny şi să se asigure că nu forţa prea mult, dar tot mai rămăsese o problemă: înainte de a pleca, Rusty trebuia s-o examineze pe Henrietta Clavard, care fusese rănită în timpul debandadei de la supermarket.

— Ce-i cu ea? întrebă el, temându-se de tot ceea ce putea fi mai rău. Henrietta era sănătoasă şi robustă pentru o femeie bătrână, dar optzeci şi patru de ani era o vârstă…

— Zice, citez, „Una din ţaţele alea de surori Mercier mi-a spart naibii curu’”. Clara Mercier crede că ar fi fost. Pe care acum o cheamă Venziano…

— Aşa, răspunse Rusty, apoi murmură, apropo de nimic anume: oraşul nostru-i mic, echipa suntem toţi… Chiar aşa?

— Ce să fie chiar aşa, sensei?

— E spart?

— Nu ştiu. Nu vrea să mi-l arate. Zice, şi din nou citez: „Nu-mi dezgolesc poponeaţa decât în faţa unui ochi profesionist.”

Izbucniră amândoi în râs, încercând să-şi înăbuşe hohotele.

Din spatele uşii închise se făcu auzită vocea frântă şi îndurerată a unei bătrâne:

— Curu’ mi l-au spart, nu timpanele. V-am auzit.

Rusty şi Twitch râseră şi mai tare. Twitch se înroşise alarmant la faţă.

De dincolo de uşă, Henrietta adăugă:

— Dacă era curu’ vostru, fraţilor, acum aţi râde pe unde vă căcaţi!

Încă zâmbind, Rusty intră în cameră.

— Mă scuzaţi, doamnă Clavard.

Femeia stătea în picioare, nu aşezată, şi, spre imensa lui uşurare, zâmbea şi ea.

— Lasă, răspunse. Trebuie să fie şi ceva de râs în toată bulăngăreala asta. De ce n-aş fi eu?

Rămase un moment pe gânduri.

— Şi-n plus, eram şi eu acolo, la furat ca toată lumea. Cred că merit.

10

Reieşi că fundul Henriettei era învineţit rău, dar în rest intact. Foarte bine, pentru că o fractură de coccis n-ar fi fost deloc un motiv de râs. Rusty îi dădu o cremă împotriva durerilor, obţinu confirmarea că avea acasă Advil, şi o expedie, şchiopătând, dar mulţumită. Cel puţin, pe cât de mulţumită mai putea să fie o doamnă de vârsta şi cu temperamentul ei.

La a doua tentativă de evadare, după vreo cincisprezece minute de când îl sunase Linda, Harriet Bigelow îl opri chiar lângă uşa care dădea spre parcare.

— Ginny a zis să-ţi spun că Sammy Bushey a plecat.

— Unde-a plecat? se miră Rusty – pornind de la vechea ipoteză din şcoala primară că singura întrebare tâmpită e aia pe care n-ai pus-o.

— Nimeni nu ştie. A dispărut, pur şi simplu.

— S-o fi dus la Sweetbriar, să vadă dacă se serveşte cina. Sper că acolo e, fiindcă dacă-ncearcă să meargă pe jos până la ea acasă, riscă să-şi rupă cusăturile.

Harriet părea alarmată.

— Nu s-ar putea, ştii, să sângereze până moare? Hemoragie fatală din lugu-lugu… ar fi nasol.

Rusty auzise mulţi termeni pentru vagin, dar acesta era unul nou.

— Probabil că nu, dar s-ar putea să ajungă tot aici, ca să stea mai mult. Copilul cum o duce?

Harriet făcu o mutră şocată. Era o femeie scundă şi onestă, care când se enerva avea obiceiul de a clipi din ochi, zăpăcită, prin lentilele groase ale ochelarilor; genul care, după părerea lui Rusty, s-ar fi putut trata pentru o cădere