— Copilul! O, Doamne, Little Walter!

Şi o luă la fugă pe culoar, înainte ca Rusty s-o poată opri. Reveni imediat, uşurată.

— E tot aici. Nu-i prea vioi, dar aşa pare să fie el din fire.

— Atunci, probabil o să se întoarcă şi ea. Indiferent ce alte probleme o fi având, îşi iubeşte copilul. În stilul ei absent…

— Hmm? făcu Harriet, clipind iar cu înverşunare.

— Nimic. Mă întorc cât pot de repede, Hari. Ţine steagul sus.

— Să ţin ce sus?

Acum, pleoapele ei păreau gata-gata să ia foc.

Rusty fu cât pe ce să răspundă: „Voiam să zic, cariciul să-l ţii sus”, dar nu s-ar fi cuvenit. În terminologia lui Harriet, probabil că şi ăla era tot un fel de lugu-lugu.

— Spor la lucru.

La asta, Harriet se mai linişti.

— Sigur c-o să am, Dr. Rusty, nicio problemă.

Rusty se întoarse spre uşă, dar acolo apăruse acum un bărbat – slab, nu tocmai urât, dacă nu ţineai seamă de nasul coroiat şi coama căruntă legată la spate într-o coadă-de-cal. Semăna puţin cu răposatul Timothy Leary. Rusty începea să se întrebe dacă avea să mai scape de-acolo, până la urmă.

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule?

— De fapt, mă gândeam că v-aş putea ajuta eu pe dumneavoastră, răspunse noul-sosit, întinzându-i o mână osoasă. Thurston Marshall. Partenera mea şi cu mine ne petreceam weekendul la Chester Pond, şi am rămas prizonieri în ce-o-fi-asta…

— Îmi pare rău.

— Chestiunea e că am o oarecare experienţă medicală. Am fost un contestatar consecvent al porcăriei din Vietnam. M-am gândit chiar să mă mut în Canada, dar aveam şi eu planurile mele… În fine, nu contează, m-am înrolat şi am lucrat doi ani ca infirmier la un spital de veterani din Massachusetts.

Interesant…

— La Edith Nourse Rogers?

— Exact acolo. Probabil că noţiunile mele sunt puţin cam depăşite, dar…

— Domnule Marshall, chiar am o slujbă pentru dumneavoastră.

11

În timp ce mergea pe 119, Rusty auzi un claxon. Se uită în oglinda retrovizoare şi văzu unul dintre camioanele de la Lucrări Publice pregătindu-se să cotească pe aleea de la „Catherine Russell”. Îi era greu să-şi dea seama, în lumina roşiatică a asfinţitului, dar i se păru că la volan e Stewart Bowie. Ce văzu când se uită mai bine îi încălzi inima: în camion păreau să fie două rezervoare cu propan. Avea să-şi bată capul mai târziu cu provenienţa lor, poate să pună câteva întrebări, deocamdată era uşurat să ştie că în curând vor avea iar lumină şi curent electric pentru monitoare şi aparatele respiratorii. Poate nu pe termen lung, dar mergea pe principiul „mâine, vom vedea ce va mai fi”.

Pe culmea Town Common Hill îl văzu pe vechiul lui pacient cu skateboard, Benny Drake, împreună cu doi prieteni. Unul era micul McClatchey, care pusese la punct transmisia video a loviturii cu racheta. Benny îl strigă, făcându-i cu mâna semn să se oprească. Rusty îi răspunse cu un gest, dar nu încetini. Era nerăbdător să ajungă la Linda. Şi ca să audă ce avea de spus, desigur, dar mai ales ca s-o vadă, s-o cuprindă cu braţele şi să ducă la bun sfârşit împăcarea.

12

Pe Barbie îl tăia pişarea, da’ se ţinea. Efectuase câteva interogatorii în Irak şi ştia cum mergea treaba acolo. Nu ştia dacă şi acum avea să se întâmple la fel, dar era posibil. Evenimentele decurgeau foarte rapid, iar Big Jim dovedise o capacitate necruţătoare de a ţine pasul. Ca orice demagog talentat, nu subestima niciodată dispoziţia auditoriului de a accepta absurdul.

Îi era şi foarte sete şi nu se miră prea tare când unul dintre noii agenţi apăru cu un pahar de apă într-o mână şi, în cealaltă, cu o hârtie de care era prins un pix. Da, aşa mergea, aşa procedaseră şi în Fallujah, Takrit, Hilla, Mosul şi Bagdad. Iar acum, la fel mergea şi în Chester’s Mill, după câte se părea.

Agentul cel nou era Junior Rennie.

— Ei, ia uite la tine, remarcă Junior. Acuma nu mai pari aşa de pregătit să cafteşti oamenii cu fentele tale din armată.

Ridică mâna în care ţinea foaia de hârtie, frecându-şi tâmpla cu vârfurile degetelor. Hârtia foşni.

— Nici tu n-arăţi prea grozav.

Junior îşi coborî mâna.

— O duc muc şi gigea.

Ia uite ce ciudat, se gândi Barbie; unii oameni ziceau „gigea”, alţii ziceau „muc şi sfârc”, dar nu mai auzise pe nimeni să spună „muc şi gigea”. Probabil nu însemna nimic, dar…

— Eşti sigur? Ai ochii roşii.

— Mă simt extraordinar, în mă-ta. Şi n-am venit aici ca să vorbim despre mine.

Barbie, care ştia de ce venise, îl întrebă:

— Aia-i apă?

Junior coborî privirea spre pahar, ca şi cum ar fi uitat de el.

— Mda. Şefu’ a zis că poate ţi-o fi sete. Setea-i mare, între picioare, ştii vorba aia…

Râse cu poftă, ca şi cum acea aiureală fără sens ar fi fost cel mai spiritual lucru pe care-l scosese vreodată pe gură.

— Vrei?

— Da, te rog.

Junior îi întinse paharul. Barbie dădu să-l ia. Junior îl trase înapoi. Bineînţeles. Aşa se proceda.

— De ce i-ai omorât? Sunt curios, Baaarbie. N-a vrut Angie să se mai fută cu tine? Şi pe urmă, când ai încercat cu Dodee, ai descoperit că-i plăcea mai mult să ia pe gură crack decât cock? Poate Coggins o fi văzut ceva ce nu trebuia? Iar Brenda a intrat la bănuieli. De ce nu? Şi ea era poliţistă, ştii doar. Prin injecţie!

Hohoti şi mai tare, dar pe sub amuzament nu se simţea decât o atenţie încărcată de ură. Şi de durere. Barbie nu avea nicio îndoială.

— Ce? Nu zici nimic?

— Am zis. Aş bea un pahar. Mi-e sete.

— Îhî, pun pariu că ţi-e. Naşpa cu Mace ăla, este? Înţeleg c-ai făcut armata-n Irak. Cum a fost?

— Cald.

Junior chiui din nou. Puţină apă din pahar îl stropi pe încheietură. Îi tremurau puţin mâinile? Iar din colţul ochiului inflamat, stângul, i se prelingeau lacrimi. „Junior, ce naiba ai? O migrenă? Altceva…?”

— Ai omorât pe cineva?

— Numai cu gătitul.

Tânărul zâmbi, ca şi cum ar fi zis: „Bună poantă, bună…”

— Acolo nu erai bucătar, Baaaarbie.