că în vocea soţiei lui s-a schimbat ceva. Tonul catifelat de violoncel a dispărut, fiind înlocuit de unul de vioară, ascuţit şi aspru, la care parcă ar cînta o maimuţă scăpată de la zoo sau cam aşa ceva. Înţelege, dar trebuie să-şi dea seama exact ce înseamnă.

— Nu vorbi aşa. Ştii că aşa nu rezolvi nimic, spune Bunny.

Apoi trage cu sete, senzual, dintr-un Lambert & Butler1 . Şi în momentul acela îşi dă seama brusc… babuinul de la vioară, spirala descendentă, de neconsolat, a derivei ei. „Pula!“ îşi zice Bunny furios şi suflă pe nări două trîmbe de fum.

— Nu ţi-ai luat Tegretolul? Libby, spune-mi, te rog, că îţi iei Tegretolul!

La celălalt capăt al firului se lasă tăcerea, apoi urmează un suspin deznădăjduit şi îndepărtat.

— Te-a sunat iar taică-tău. Eu nu ştiu ce să-i spun. Nu ştiu ce vrea. Ţipă la mine. Bate cîmpii, zice Libby.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Libby, ştii ce a spus doctorul! Dacă nu iei Tegretol, dai în depresie. Şi ştii foarte bine că depresiile tale sînt periculoase. Ce pula mea, de cîte ori trebuie să avem discuţia asta?

Suspinele se înteţesc, apoi se înteţesc şi mai mult, transformîndu-se într-un plîns moale şi disperat, care îi aminteşte lui Bunny de prima lor noapte împreună – cum o cuprinsese un acces inexplicabil de plîns în timp ce el o ţinea în braţe, într-un hotel părăginit din Eastbourne. Îşi aminteşte cum îşi ridicase privirea spre el, spunînd „Îmi pare rău, uneori sînt cam emotivă“, iar Bunny îi răspunsese, simţind cum întregul tonaj al datelor erotice pe care le absorbise din lume erupe într-un elan de emoţie pură şi dulce, „În clipa asta eşti femeia visurilor mele“ sau ceva asemănător. Amintiri frumoase.

Bunny îşi apasă podul palmei pe şliţ şi strînge, obţinînd un spasm de plăcere în partea de jos a coloanei.

— Ia în pula mea Tegretolul ăla, spune el, îmbunat.

— Mi-e frică, Bun. E un tip care umblă prin oraş şi atacă femei.

— Ce tip?

— Îşi vopseşte faţa în roşu şi poartă coarne de drac din plastic.

— Ce?

— Undeva în nord. E la televizor.

Bunny ia telecomanda de pe noptieră şi, cu o serie de eschive şi croşee, porneşte televizorul de pe minibar. Trece de pe un canal pe altul, cu sonorul închis, pînă cînd dă peste nişte imagini alb-negru, de la o cameră video de supraveghere dintr-un mall din Newcastle. Un bărbat cu bustul gol şi pantaloni de trening îşi face loc prin mulţimea de clienţi îngroziţi. Are gura deschisă într-un ţipăt mut. Pare să poarte coarne de drac şi flutură ceva ce seamănă cu un băţ lung şi negru.

Bunny înjură în şoaptă şi în momentul acela toată energia lui, sexuală sau de alt fel, îl părăseşte. Aruncă telecomanda spre televizor, care bîzîie şi se stinge, apoi îşi lasă capul pe spate. Se uită la o pată umedă de pe tavan, de forma unui clopot mic sau a unui sîn de femeie.

Undeva, la marginea conştiinţei sale, aude un ciripit obsesiv, un ţiuit de vociferări furioase şi oribile, aproape electronice ca sonoritate, dar Bunny nu le recunoaşte. În schimb, o aude pe soţia lui spunînd:

— Bunny? Eşti acolo?

— Libby! Unde eşti?

— În pat.

Bunny se uită la ceasul de la mînă, îl apropie de ochi, dar nu se poate concentra.

— Fir-ar a naibii! Unde e Bunny Junior?

— În camera lui, cred.

— Uite ce e, Libby, dacă mai sună taică-meu…

— Are un trident, spune soţia lui.

— Ce?

— O furcă.

— Ce? Cine?

— Tipul ăla din nord.

În momentul acela Bunny îşi dă seama că sunetul ascuţit şi ciripitor vine de afară. Acum se aude mai tare decît murmurul aerului condiţionat şi e suficient de apocaliptic ca să-l facă puţin curios. Dar nu foarte.

Pata de pe tavan creşte şi îşi schimbă forma – un sîn mai mare, o bucă, un genunchi feminin sexy –, se formează o picătură care se alungeşte şi tremură, apoi se desprinde de pe tavan, cade şi explodează pe pieptul lui Bunny. Bunny îşi trece mîna peste ea, ca şi cum ar visa, şi spune:

— Libby, scumpo, unde locuim noi?

— În Brighton.

— Şi unde e Brighton?

Bunny trece cu degetul peste rîndul de sticluţe miniaturale de băutură aranjate pe noptieră şi alege un Smirnoff.

— În sud.

— Adică la cea mai mare distanţă posibilă de „undeva în nord“, asta dacă nu vrei să cazi naibii în mare. Acum, iubito, închide televizorul, ia un Tegretol, ia un somnifer – în mă-sa, ia două! –, iar eu mă întoc mîine. Devreme.

— Arde debarcaderul, spune Libby.

— Ce?

— Debarcaderul de vest. A luat foc. Simt mirosul de aici.

— Debarcaderul de vest?

Bunny goleşte sticla micuţă dintr-o înghiţitură, îşi mai aprinde o ţigară şi se scoală din pat. Camera se smuceşte, iar Bunny îşi dă seama dintr-odată că e foarte beat. Cu braţele