de-a spune nu au merite diferite, ce nu sunt proporţionale cu acţiunea însăşi, ci cu riscul suferit. Cuiva, care era prin anii ’80 profesor de liceu, membru de Partid, i s-a cerut să-l propună pe Ceauşescu şef al Partidului la ultimul congres (din 1989). Această persoană lipsită de protecţie a luat atunci cuvântul, lăudând „realizările Partidului“, aşa cum se obişnuia. Dar de propus pe Ceauşescu nu l-a propus. Era, în sine, un act de îndrăzneală. Uşor se poate închipui furia oficialilor, nota proastă care i s-a pus sărmanului profesor de la acel liceu din provincie.

Poate că o astfel de atitudine era mai curajoasă decât un articol de ziar cu subton critic, scris de un scriitor cunoscut, membru sau chiar nemembru de Partid. Acesta din urmă avea în spatele lui relaţii internaţionale. Ştia că, în cazul în care i se va „întâmpla“ ceva, vor exista ecouri în presa străină, intervenţii etc.

Evident, răsunetul internaţional al unui gest izolat, petrecut într-o adunare de liceu era nul. În timp ce articolul critic al scriitorului era util cauzei dărâmării regimului. După părerea mea, asta conferea o şi mai mare valoare morală acţiunii obscure a profesorului de liceu: ea nu producea automat glorie.

Factorul risc trebuie să fie luat în consideraţie cu cea mai mare seriozitate. Majoritatea românilor erau total dezarmaţi în faţa monstrului totalitar. Trăiau ca nişte „moluşte“, fără carapace, gata oricând să fie striviţi. Chiar faptul de-a mai putea gândi liber este un act de eroism în asemenea condiţii.

Revenind la ceea ce trebuie omul să gândească despre el (repet că judecata despre alţii include etapa obligatorie a reflecţiei despre sine), mă gândesc că e destul de facilă tendinţa de a te mări. Dar tot atât, dacă nu mai mult, îmi apare ca plin de o prea mare uşurinţă – şi chiar uşurătate – procedeul de a-ţi pune cenuşă în cap sau de-a te culca, precum un câine mai slab în faţa unuia mai puternic, cu burta şi labele în sus, în semn de capitulare. Pentru simplul motiv că nu ştii în faţa cui capitulezi.

Demnă este mai ales luciditatea. Iar luciditatea începe cu tine.

Istoricii ştiu că a citi documente din arhive e o ştiinţă. Un document se sprijină pe altul, există şi contextul în care a fost scris. Aşa că eu nu m-aş grăbi cu concluzii fulminante. Să descrii corect e deja un merit. E adevărat că arhivele vorbesc, dar vorba trebuie să le-o asculte o ureche pricepută.

Încerc aici să aplic metoda propusă, în speranţa că rezultatul ar putea să fie destul de convingător pentru a-i convinge şi pe alţii să se gândească la ei, înainte de-a se erija în acuzatori publici, amici ai poporului.

E o poveste a unei vârste a terorii care urma unei alte vârste a terorii. Perioada Gheorghiu-Dej fusese sălbatică. Confiscările, arestările, bătăile, asasinatele din epoca aceea nu mai aveau loc în perioada socialismului multilateral dezvoltat. Mai bine zis, aveau loc, dar în cantitate limitată şi mai discret. Însă noi tot sub teroare trăiam. O teroare virtuală. Toată lumea era mulţumită că „e lăsată“. C. Noica spunea: „mă lasă să fac filosofie“. L-am auzit pe un mare chirurg mărturisindu-se: „eu sunt mulţumit, mă lasă să operez“. Toţi aveam o autorizaţie de „sus“ să existăm. Ştiam că autorizaţia ne putea fi oricând retrasă. Din când în când, ţi se permitea şi să călătoreşti (trebuia să restitui paşaportul cel târziu la 24 de ore după revenirea în ţară). Trebuia să ne supraveghem între noi şi să fim atenţi cu străinii. Cu această condiţie şi suportând că nu ai ce pune în coşniţă, viaţa era posibilă.

Dacă voi avea cititori când ultimii martori ai acelor vremuri vor fi dispărut, aş vrea să-i asigur că nimic din ceea ce este şi va fi spus mai jos nu e exagerat.

Dar am căutat să nu las nimic deoparte.

II

Am făcut cererea de intrare în Partid la începutul anului 1973. Nu am păstrat nici o însemnare, nici un jurnal, şi totuşi sunt capabil să spun că atunci am făcut-o. De ce? Îmi amintesc de o remarcă a lui P. când a aflat demersul meu: „În sfârşit“, a exclamat. „Americanii au fost bătuţi în Vietnam, acum poţi şi tu să intri în Partidul Comunist!“. Era un fapt recent această teribilă victorie comunistă (acordurile de încetare a focului între Republica Democrată Vietnam şi SUA au fost încheiate la Paris în 27 ianuarie 1973). Lucrurile astea le-am mai relatat; pe scurt, cererea de intrare în Partid am făcut-o într-un moment de depresiune. Prea durau de mult insistenţele profesorului şef de catedră şi mi-a fost lehamite să mai rezist. În sinea mea, ştiu că aşa a fost, că eram fizic şi psihic într-o stare de rezistenţă slabă. Dar faptul că eu ştiu este oare de-ajuns ca să constituie o scuză? Ar trebui adoptat un principiu general: niciodată să nu te scuzi prin subiectivitatea ta. E prea uşor, e de nedovedit.

Dintotdeauna, de când mă ştiu, am fost supus crizelor depresive. O încetinire a timpului trăit. O indecizie, iniţiativa întârzie, timpul care se dizolvă în acţiuni inutile, cum ar fi răsfoirea unor cărţi cu ochii în gol, cu gândurile aiurea. Sentimentul că nu mai poţi simţi durerea morală. Ar trebui odată să consacru un text mai lung, poate o carte, acestei constante a vieţii mele, aici nu fac decât să schiţez un eveniment repetitiv care e ceva genetic, se regăseşte printre ascendenţii mei. Apăsarea aceasta de un fel special te atinge moralmente. De