Undeva persistă rezistenţa morală. Nu eşti neantizat, eşti numai fragil, altfel ai putea fi un criminal. Dar mergi uşor pe drumuri coborânde. Împotrivirea e laborioasă.

Apoi se petrece ceva; e un eveniment minim, ca şi cum, printr-un plonjon, ai fi atins fundul bazinului. Te împingi puţin în vârful picioarelor şi începi să reurci. E poate un pretext. Forţe necunoscute, sălăşluind în intimitatea ta, te ajută să te ridici.

Pe vremea aceea, intrarea în Partidul Comunist era prezentată ca o formalitate de către cei care ţineau pâinea şi cuţitul. N., un coleg mai în vârstă, care făcuse pasul, îmi spunea: „A intra în Partid nu e un avantaj; e numai o garanţie pe care o oferi celor ce te promovează. Sunt câteva reguli în plus pe care trebuie să le respecţi, să ai o anumită comportare, să te supraveghezi când vorbeşti...“. N. era un „levantin“ perfect, un om cu spinarea foarte suplă, iar eu, nu numai eu, îmi dădeam bine seama de asta. Pentru el conta prea puţin că trebuie să sacrifici o parte din independenţa ta, din integritatea ta, pentru a accepta aceste lucruri. Dar câtă lume ţine la integritate?

Trebuie să ţin seama şi de faptul că unii nu se pot sprijini pe nimeni şi pe nimic, vin goi pe lume. Ajung în pragul vieţii adulte fără nici un sprijin, veniţi din satul lor natal, necunoscuţi. Calităţile lor îi recomandă mai degrabă unui eşec decât reuşitei. În aşa măsură încât, adesea, îndemânările, talentul sunt vânate de invidioşi, argumente pentru a te trimite la fund. În toate ziarele, în toate manualele de educaţie cetăţenească, se spunea că socialismul încurajează talentul, pe cei care au performanţele cele mai bune. Unii chiar credeau că aşa e. De fapt, calităţile individuale contau puţin. Preponderenţa era a supuşeniei. Aşa că cei care voiau pur şi simplu să trăiască nu aveau de ales.

Desigur, există crezuri puternice.

Existau cei religioşi. Dar nu întâlnisem o membră a Comitetului Central, profesor universitar cu renume, Z.D.B., care mergea la biserică şi frecventa cu folos feţele bisericeşti (a devenit, în postcomunism, călugăriţă, iar funeraliile i-au fost naţionale, cu un batalion care a tras în cerul Putnei, lângă Ştefan, focuri de armă)? Astfel de îngăduinţe speciale nu erau frecvente, dar se sugera totuşi că nu era imposibil să fii credincios şi comunist. Cazul profesoarei era cu totul excepţional... dar era contraexemplul care ţi se oferea dacă spuneai că nu există libertate religioasă...

Existau naţionaliştii, cei pentru care maxima „Muncitorii nu au patrie“ (Manifestul comunist) ar fi trebuit să fie o oroare. Dar, de ceva vreme, se sugera că la noi se practica un comunism naţional. Conducătorul iubit era un bun român. Lucrurile se schimbaseră. Era un motiv mai puţin să te abţii de la intrarea în Partid.

Un singur lucru rămăsese în picioare şi va rămâne mereu: a spune nu e mai nobil decât a aproba. E un principiu universal şi tainic. Pentru câţiva, rari, e o evidenţă. Alţii îl descoperă în singurătate sau în faţa plutonului de execuţie. Alţii numai după ce au ratat cel puţin o ocazie de-a spune nu forţei brutale. Sunt spirite mai încete. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Dar în nici un caz acea încetineală a spiritului, acea moliciune pe care o numim depresie şi care mă atingea, nu te ajută să spui nu.

Virtual, aveam această capacitate de negaţie, pe care o consider marca personalităţii. Dar nu am avut-o spontan, a trebuit s-o descopăr. În schimb, nu eram un băiat de la ţară, un necunoscut total. Sentimentul de-a aparţine unei elite trebuia să mă facă mai sceptic faţă de acea tristă necesitate care era o carieră în socialism. Şi, până la urmă, ea m-a trezit din „somnul dogmatic“. Însă, cât timp eşti melancolic, nu mai alegi.

Nici un entuziasm, nici o speranţă nu însoţea cererea mea de intrare în Partid. Aş fi putut să-mi spun: „E un sacrificiu, dar aşa o să ai dreptul să vorbeşti, o să fii mai activ în rândul oamenilor“. Sau: „Ai merite, eşti un om capabil... de ce să-ţi baţi joc de tine?“. Nu, nimic din toate astea, deşi aveam de multe ori asemenea motivări de la cunoştinţe care făceau acelaşi demers. Numai o imensă oboseală, o scârbă. Scârbă – ăsta e cel mai bun cuvânt pentru a-mi caracteriza starea. Simţeam presiunea asupra mea. Şi n-am mai vrut să rezist. Nu am mai putut.

Ştiam, nu era de-ajuns să intri în Partid ca să înaintezi în profesie. Era chiar inutil s-o faci, dacă nu erai dispus la alte concesii ulterioare. Acest gest al meu, de-a cere să intru în Partid, nu conţinea măcar umbra unei convingeri. Dar era şi o greşeală tactică. Aveam să fiu şi mai puţin liber ca înainte. Poate aveam să capăt o tresă în plus în profesie, dar numai dacă apartenenţei mele partinice aveam să-i adaug şi alte câteva concesii.

Am scris deci cererea de intrare în Partid. Trebuia să fie scrisă de mână (o rămăşiţă de pe vremea ilegalităţii). Era un curriculum vitae cu o privire extinsă asupra familiei (am ascuns că aveam rude în străinătate, cel puţin pe o parte dintre ele – mare păcat era să ai asemenea rude...). Cererea mea se isprăvea cu formula standard: „Solicit marea cinste de-a fi primit în rândurile Partidului Comunist Român“.

Dosarul meu trebuia să se compună din această cerere, precum şi din două recomandări din partea unor membri de Partid