Michelotto urlă iarăşi. Cuprins de nebunie îşi înfipse dinţii în buza de jos.

Sîngele ţîşni începînd să se prelingă pe bărbie. Gîfîind, aruncă o ultimă privire în jur, căutînd zadarnic salvarea.

Şenilele se apropiau.

Un metru... Şi încă un metru.

Tractorul se mărea, luînd proporţii gigantice.

Michelotto încercă o ultimă sforţare. Frînghia însă nu cedă. Apoi nu mai făcu nici o mişcare.

Şenila din dreapta îl lovi în plin peste faţă. ll împinse pe spate frîngîndu-i şira spinării, apoi îl strivi, amestecîn-du-i carnea, oasele şi sîngele cu ţărîna şi cu bucăţile de piatră...

Sentinţa Onoratei Familii fusese executată.

*

* *

In patul său Empire, împodobit cu grifoni şi vulturi de bronz, Don. Serafino trăgea să moară. Pielea galbenă ca pergamentul se lipise de oase. Din obrajii palizi se scurseseră parcă şi ultimele picături de sînge. Pleoapele străvezii îi acopereau ochii adînciţi în orbite. Aşa cum zăcea cu mhnile întinse de-a lungul corpului descărnat aducea cu. un cadavru.

Doctorul Mangano stătea la căpătîiul muribundului, îl privea cu milă şi în acelaşi timp cu oarecare curiozitate. Murea cel mai de vază client al său.

Abia îi luase pulsul. Sfîrşitul lui Don Serafino era inevitabil. Agonia va mai dura poate cîteva ore. Zorile însă nu-l vor mai prinde în viaţă.

La picioarele patului stătea Lucia cu mîinile în poală. Veghea nemişcată ca o statuie. Ochii îi erau lipsiţi de expresie.

„Ce gînduri or fi trecînd prin capul acestei fete ?" se întreba doctorul

Mangano.

O călugăriţă îngenuncheată în faţa unui triptic florentin luminat de o candelă aprinsă se ruga, prei'irînd printre degete un şirag de mătănii.

Doctorul Mangano, Lucia şi călugăriţa aşteptau sfîrşitul lui Don Serafino. Acelaşi deznodămînt îl aşteptau şi căpeteniile mafiote, care vegheau în biblioteca alăturată. Se aflau acolo, oarecum în ordinea importanţei, şi Don

Calo Castiglione, gras, trandafiriu, măreţ în fotoliul său ca un împărat roman pe tron, şi Joe Marcucci, încruntat, bănuitor, nervos, şi Mircea — alias Vincenzo Genovese — recules, pătruns de importanţa momentului, aşa cum i se cuvine unei autentice piese d e 90, şi unchiul Gino, calm, stăpîn pe sine, ironic. Mai erau de faţă încă cinci indivizi, unii vîrstnici, alţii mai tineri, dar toţi egal de gravi şi de tăcuţi.

Fum gros de ţigară plutea în straturi alburii în încăperea luminată doar de lampa cu abajur de pe birou, şi de cele două aplice din dreapta şi din stînga căminului de marmură.

Pe o măsuţă erau aliniate cîteva sticle cu vin şi cu whisky.

Jeţul lui Don Serafino era gol.

Toţi ştiau că jeţul acesta avea să fie ocupat în curînd de altcineva. Atît de mare era însă autoritatea lui Don Serafino, încît, nici acum în preajma morţii lui, nu îndrăzneau să-i desemneze succesorul. In sînul O no r a te i F a m ilii căpeteniile se alegeau după legi imuabile,, pe care nimeni nu se gîndea să le conteste. Cu Don Serafino să fie investit cu autoritatea supremă. Energia se proceda însă altfel. El însuşi îşi desemnase urmaşul prin-tr-un testament care avea să fie deschis numai ia patruzeci şi opt de ore după ce va trece în lumea drepţilor. Pînă atunci un triumvirat alcătuit din Don Calo, Joe Marcucci .şi unchiul Gino avea să gireze conducerea întregii organizaţii. În cercul intimilor lui Don Serafino se spunea că şi Vincenzo Genovese avea sorţi, modestia şi totodată discreţia lui plăcuseră lui Don Serafino. Ceva mai mult, Vincenzo fusese singurul în stare s-o îmblînzească pe Lucia.

Uşa se deschise şi Salvatore Schira, secretarul lui Don Serafino, apăru cu o mapă de corespondenţă şi cu un teanc de jurnale, pe care le aşeză pe birou.

— Ce mai spune presa ? îl întrebă Don Calo, mîngîindu-şi bărbia. Secretarul se uită încurcat la Mirceâ :

— Ziarele din Roma reproduc o fotografie a lui Don Vincenzo. Mireea se ridică brusc de pe scaun :

— Cé fotografie ?

Drept răspuns, Salvatore îi prezentă un jurnal, care inserase pe prima pagină un instantaneu luat în holul hotelului Miramar. Mircea era fotografiat din profil. Orbit de strălucirea fias/i-urilor se strîmba tocmai, oferind o fizionomie care se asemăna destul de aproximativ cu fizionomia lui. O identificare după acest instantaneu ar fi fost anevoioasă, dar nu imposibilă. Textul de sub fotografie era laconic : „Gangsterul Vincenzo Genovese a debarcat la Palermo. Interpolul îl urmăreşte pentru o serie de crime săvîrşite în Statele Unite".

Jurnalul la care Mircea se uita consternat trecu apoi din mînă în mînă. Pe toţi cei de faţă îi fulgerară acelaşi £înd. înscăunarea lui în fruntea organizaţiei era compromisă. O căpetenie a Mafiei trebuie să fie o personalitate deasupra oricăror suspiciuni, cu o autoritate necontestată şi care să poată apare cu fruntea sus alături de corifeii politici ai Siciliei.

Şi candidatura lui Joe Marucci părea compromisă. Arestarea celor doi proxeneţi pe aeroportul din Roma risca să-l atragă într-o afacere murdară cu regretabil răsunet.

Don Calo şi unchiul Gino păreau să rămînă marii favoriţi, datorită nu numai eminentelor servicii ad use orga- nizaţiei, cît mai ales prin discreţia cu care ştiuseră să-şi camufleze pînă atunci activitatea.

Se ştia că Joe nu va ceda fără luptă. însetat de putere nu va şovăi să declanşeze cele mai sîngeroase frămîntări în sînul Mafiei, spre a-şi impune autoritatea. Dar nici Don Calo nu se va lăsa mai prejos. Unchiul Gino .era socotit cel mai puţin primejdios în această privinţă.

Secretarul scoase din mapă textul unei telegramé cifrate, pe care o prezentă — după o scurtă ezitare — lui Don Calo.

— Adu-mi cifrul ! spuse Don Calo. Îi plăcea să-l folosească personal.

După ce Salvatore îi aduse cifrul, trecu fără jenă la biroul lui Don Serafino şi începu să descifreze telegrama.

— Transportul cu stupefiante' soseşte mîine noapte, spuse el. Oamenii dumitale, Joe, sînt gata să intre în dispozitiv ?

Joe mormăi fără entuziasm :

— Sînt gata.

Don Calo îl privi lung.

— În ultimul timp ai întîmpinat cîteva eşecuri. Ca să nu se mai repete, cred că ţi-ai luat măsurile de rigoare...

— Îmi cunosc atribuţiile, zise Joe, înţepat.

— Nu mă îndoiesc, replică, fără să se tulbure, Don