întreaga matematică din lume -ştiinţă absurdă şi îngâmfată – am să citesc toată noaptea Les Messieurs Golovleffde Chtchedrine. E un roman captivant, pe care l-am cumpărat alaltăieri de la anticar, numai cu douăzeci şi cinci de lei.

  75 septembrie.

  Teza.

  Emoţii, călduri, vorbe batjocoritoare ce sunau fals, tremurări discrete, dureri de cap, pentru că mă culcasem la două şi jumătate, sfârşind pe Chtchedrine…

  Teza.

  Nu-mi aduc aminte nimic. Nu ştiam nimic. Am încercat să acopăr pagini cu calcule absurde.

  Dinu lucra de zor. Ceilalţi, cu toate că învăţaseră mult, îşi priveau colile albe.

  Problema, foarte simplă, după câte mi s-a spus. Alături, pe sală, paşii prietenilor, colegilor, necunoscuţilor, care aşteptau să ieşim şi să le spunem: „cum a fost”.

  Eu mă gândeam la Blasco Ibafiez, ca să nu mai tremur.

  Şi nu mai tremuram.

  Am văzut o frunză veştedă, ce se oprise pe fereastră. M-am gândit J că va veni toamna şi va fi frig în port, la Constanţa. Iar la mine în mansardă, toamna e atât de bine…

  Am dat hârtia cu calculele. Vanciu m-a privit în ochi.

  De ce n-a zâmbit?

  La tablă.

  Parcă mai mi-aduc aminte?

  Am răspuns stupid. Mai exact, nu răspundeam, ci mă resemnam să iau creta din mâna colegului, să mă apropii de tablă şi să mă schimonosesc sau să rămân prostit, după puteri şi după împrejurări.

  Dinu „mişca”. Ceilalţi, ca şi mine. Mălureanu, încă, nu se obosea nici să apuce creta în mână. Un băiat sincer.

  Vanciu ne privea calm şi scria pe o fiţuică un semn după flecare răspuns.

  — La loc!

  Acesta a fost oralul.

  Acum am venit acasă şi am scris în caiet. Să se ştie.

  Mie mi-e somn şi mă simt zdruncinat.

  18 septembrie.

  Vanciu e un Dumnezeu!

  Ne-a pedepsit filosoficeşte: ne-a promovat pe toţi^ Un coleg corigent, însă, ne-a dat să înţelegem că a intervenit o fiinţă feminină din partea unuia dintre noi. Dar Vanciu nu merită mai puţin să fie adorat.

  Mă bucur de un lucru: că îmi place matematica. Am observat astăzi că îmi place. Nu e grea: dimpotrivă, are foarte multe părţi amuzante. Din toamnă mă apuc serios de matematică. Acum e lucru hotărât. Acum m-am convins că am voinţă. O voinţă de fier, imensă, nesfârşită.

  Şi tot acum am înţeles că n-am învăţat la corigentă, pentru că nu am voit. Dacă voiam, citeam cincisprezece ore pe zi numai matematică. Mă oprisem însă, la gândul de a fugi de acasă. Iar acum mi-am schimbat pur şi simplu gândul. De aceea am să învăţ la matematică.

  Mă odihnesc încă două săptămâni şi apoi mă adâncesc în matematică. Numai în matematică şi germană.

  Acum ştiu cine sunt.

  SFÂRŞITUL PĂRŢII I.

  PARTEA A II-A

  /. MANSARDA.

  Peste case plumburii, departe, se zăresc doi plopi. Doi plopi bătrâni şi resemnaţi, crescuţi într-o curte cu grilaj de fier. Când înverzesc plopii, eu ştiu că e primăvară şi îmi spun: iată, a venit primăvara… Mă ridic de la masa mea, deschid ferestruicile şi privesc în stradă. Trec oameni fericiţi pe stradă şi soarele îmi zâmbeşte. întâlnesc atâtea ispite când mă plec şi privesc pe ferestruică… De aceea mă tem să privesc şi mă aşez mai frumos la masa mea.

  Primăvara, odăiţa e tristă. Eu nu vreau să fie tristă, dar aşa e. Afară e soare mult şi nelinişte, şi ghicesc zbor de albine, şi ramuri înflorite, şi castani umezi. în odăiţă, soarele a adus lumină multă, dar lumina se revarsă pe ferestre înapoi, afară. La mine, totul e mort. Şi cutiile cu insecte, şi ierbarul, şi biblioteca, şi teancurile de reviste. Şi peste toate se aşterne praf, şi seara se face tot mai multă tăcere. Şi ghicesc atunci cum se strecoară pe sub castani perechi.

  Dar, în toamnele reci şi umede, cât sunt de fericit în singurătate… Privesc în jarul sobei de zid şi gândesc: poate, la toamnă, nu voi mi privi singur jăratecul şi nu voi mai asculta singur vântul… Apoi râd îmi spun: de câte toamne nu gândesc acelaşi lucru?… Dar parcă eu ni ştiu că atunci îmi muşc buzele ca să nu plâng şi îmi şterg lacrimile faţa jarului, pe furiş, mângâindu-l cu dorurile mele…?

  Copilăria s-a stins între pereţii văruiţi, sub tavanul scund. Aici a fost eu mic. în locul patului de lemn roşu, era un pat cu un leagăn. amintesc atâtea ceasuri, atâtea închipuiri care ştiu că niciodată nu se v( mai întoarce. Ei, Doamne, îmi spun eu zâmbind, nu pot rămâne întc deauna copil. Trebuie să mă schimb, să fiu mare, mare atât cât vreau ei Poate va trebui să îndur, să mă sfâşie tristeţi, să mă tulbure ispite. Dj dacă altfel nu se poate?

  De ce subliniez eu cuvinte, în acest carnet, pe care nu-l va citi meni? Aş vrea să cuprind acum sufletul mansardei, pe care îl simt, a mi se apropie în singurătate numai mie. Atâţia ani s-au scurs, cu tăceriJ cu desfătări. Câte n-am visat eu din patul de lemn roşu… Nu trebuie să fiu trist dacă visurile au rămas vise, dacă eu n-am ajuns fermecător, dacă n-am cutreierat încă India, dacă nu s-a îndrăgostit nici o Mărie Bashkirt-seff de mine… Visez acum vise noi şi dulci. Iar visele se strecoară în viaţa mea, şi mie îmi par viaţă şi altora le par vise.

  Sunt încă trist? Poate nu se va urca nimeni până la mine. Ce să citesc?

  Doamne, dar cărţile sunt stupide şi reci. Eu le-am slăvit într-un caiet gros, pe care mi-a plăcut a-l intitula: Călătorie în jurul bibliotecii mele. Voiam să scriu, la început, un roman. Eu eram amantul, logodnicul şi soţul. Biblioteca îmi era amantă. După o sută de pagini, am înţeles că n-am să scriu niciodată „roman”. în loc să povestesc întâlniri între îndrăgostiţi, eu scriam laude virginităţii cărţilor. Scriam comentarii asupra femeilor din Balzac şi mă