convingeam că e mai desfătătoare mângâierea unei elzeviriene decât a unei curtezane. Un capitol îl închinasem cărţilor cu semnături şi dedicaţie. Un altul culorilor copertelor, altul insignelor editoriale. Capitolele acestea aveau şase pagini fiecare. Scrisesem cincisprezece capitole. într-o seară am descoperit absenţa intrigii. Aceasta m-a deprimat. Am părăsit caietul gros, cu multe elogii, cu multe dialoguri. Dacă l-aş căuta acum în ladă, l-aş găsi alături cu atâtea „jurnale”, cu atâtea pachete scrise. Dar acum nu-l caut, pentru că mă simt fericit, senin, uşor şi nu vreau să mă cuprindă tristeţea.

  …Ce să scriu, ce să scriu ca să uit tristeţea? Poate chiar Romanul adolescentului miop îl voi scrie din acelaşi îndemn. Dar nu trebuie să mă jjândesc. Nu trebuie să mă gândesc, ci să scriu.

  În faţa mansardei mele se deschide o curte cu grădină sfielnică. Dincolo de grilaj, strada. Nu-mi cunosc vecinii. De ce să-i cunosc? Niciunul nu are o fiică. Nu, aceasta nu poate fi scris în roman. Voi mărturisi, acolo, că îmi dispreţuiesc vecinii.

  În faţa mesei, prin ferestruică, zăresc ferestrele unui iatac. Sunt fericiţi într-însul doi tineri, pe care nu-i cunoaşte nimeni. Soţul aduce prăjituri la amiazi. Eu mă întorc de la liceu abătut, lovind cu geanta gardurile, îl zăresc, câteodată, sunând grăbit şi îmbujorat. Mă gândeam: „Oare îl sărută?” îmi făgăduiam atunci o soţie mică şi caldă, care să mă sărute şi să-mi pronunţe numele clar ca un râs.

  Seara, soţia pregăteşte ceaiul pe o măsuţă joasă. Eu citesc în umbră, ca să nu-i stânjenesc. Din pricina tramvaiului, nu aud. Dar ei vorbesc atât de încet… mă mângâi eu.

  Citesc până târziu, când noaptea se linişteşte, se transfigurează, rece, tainică, albastră. Lumina se stinge în iatacul vecinilor mei, brusc. Eu zâmbesc deasupra cărţii. Acum îl sărută, îmi spun, fără să mă supăr. Şi citesc înainte, cu ochii osteniţi. Şi, deodată, se face lumină în iatacul cu umbre. Nu zăresc nimic limpede. Se aprind becuri voalate de şaluri vişinii, se aprinde în treacăt lampa de la un mic birou. Apoi, iarăşi întuneric. Eu stau la îndoială; ce să cred? Şi schimb cartea, care mi se vădeşte deodată inutilă şi stearpă.

  Şi citesc o carte nouă. Şi ridicând la răstimpuri ochii la fereastra vecinilor, întâlnesc lumină timidă. De câţi ani se iubesc? – mă întreb eu, aşa, ca să nu mă supăr. îmi făgăduiesc o soţie blondă. Şi iarăşi schimb cartea.

  Târziu, după miezul nopţii, ferestrele se luminează din nou. Zâmbesc, acesta-i surmenaj inconştient, hotărăsc eu, pizmaş şi superior. Fireşte, cartea citită mi se pare seacă. Mă întorc atunci la Brand sau la Ecleziast. Adorm cu gândul la deşertăciunea trupului şi a lumii. Adorm dispreţuindu-mi blând vecinii.

  …Dar de unde am plecat? De la sufletul mansardei, poate. Ce fericit mă simt că uit tristeţea. Şi ce fericit sunt că voi scrie despre sufletul mansardei mele. Cum să nu-l cunosc şi să nu-l îndrăgesc, când am lăcrămat în atâtea amurguri aproape de el? Mi se descoperă numai mie. îl ghicesc în fiecare carte, în fiecare cadra, în fiecare amintire. E întipărit pe ziduri, pe rafturi. Când apropii, iarna, jeţul de sobă, mă zăresc cu mulţi ani în urmă, lângă aceeaşi sobă de zid, aşteptând noaptea Sfântului Vasile. Lungit în patul roşu, mă copleşeşte tristeţea celui dintâi plâns neştiut mamei. Lângă ferestruici, mă aflu toamna. La masă, îmi amintesc cel dintâi caiet scris clandestin, cu o copertă indicând: Nuvele, voi. I.

  Vieţuiesc cu toate aceste umbre străvezii lângă mine, iar eu păşesc înainte, şi ele rămân în aceleaşi locuri, stinghere, când mansarda e luminată de prieteni. Atunci le zăresc, le zâmbesc numai lor. Nimeni nu le bănuieşte farmecul. Nimeni nu ştie că eu m-aş sufoca respirând alt văzduh decât acela al odăiţei în care am învăţat slovele pe o tăblie de carton. Când mă întorc din stradă, mângâi cu ochii zidurile. Sufletul lor se topeşte alături de al meu. Ce se va întâmpla dacă mansarda va fi stăpânită de altul…?!

  /. „ MUZA „ – SOCIETATE CULTURAL-DRAMATICĂ

  „Muza” ţine şedinţă în fiecare sâmbătă, de la patru la opt. Actualul preşedinte al Societăţii noastre cultural-dramatice e domnişoara Tanief-Alexandrescu. Domnişoara Alexandrescu e colegă cu noi. Pregăteşte, însă – în particular – clasa a opta. Aşa că, la anul, va intra la facultate.

  D-ra Alexandrescu nu e un preşedinte sever şi neînduplecat. Dimpotrivă. Nu vine niciodată exact la patru, nu ţine conferinţe, nu cântă la pian şi nu „joacă” decât pe Anca din Năpasta lui Caragiale. E singurul rol care îi convine, ne mărturiseşte. De altfel, preşedintele nostru e o domnişoară foarte simpatică şi nimeni nu se gândeşte să-i reproşeze ceva.

  Societatea noastră a luat în toamna aceasta un avânt neaşteptat. „Muza” ne-a câştigat pe deplin. în fiecare săptămână ne adunăm şi lucrăm cu entuziasm: muzică, discuţii, conferinţe, declamaţii, piese de teatru. La sfârşit, ceaiul.

  Sediul Societăţii noastre e nepreţuit. Colegul Noschuna ne-a dăruit

  — o după-amiază pe săptămână – trei încăperi la subsol din locuinţa lui. De fapt, odăile acestea au şi dat fiinţă „Muzei”. Aflând că putem obţine trei încăperi, noi, intelectualii şi artiştii clasei, ne-am constituit în societate. Aceasta s-a petrecut în iarna trecută. Am înscris membri şi membre, am ales un comitet – preşedinte, secretar, casier şi plicuri cu en-tete

  — şi am fixat cotizaţiile lunare, cinci lei pe fiecare lună, anul trecut. Anul acesta, zece lei.

  Noi am mai avut „Societăţi” în tot cursul liceului, dar niciuna n-a fost atât de plăcută ca „Muza”.

  În clasa a IlI-a eram obligaţi să frecventăm şedinţele Societăţii clasei a Vi-a. Se comunicau acolo lucruri foarte interesante. Domnul director ne ţinea predici morale. Pentru că directorul de atunci era un domn bătrân şi iubea mult morala. Un elev din clasa a VUI-a ne vorbea un ceas despre evoluţia materiei, vibraţiile eterului, discuţiile Einstein-Bergson sau despre valoarea silogismului în ştiinţă. Un altul ne citea nuvele originale. Clasa a Vi-a avea şi câţiva poeţi. Poeţi fecunzi, în fiecare şedinţă ne citeau, pe rând, zeci de