strofe. în ceea ce ne priveşte pe noi cei din cursul inferior, nu ni se dădea voie să plecăm, nici să dormim. Ni se îngăduia, cel mult, să nu fim atenţi. Ni s-a mărturisit că, în orice caz, nu riscam să fim întrebaţi asupra conferinţelor.

  În clasa a V-a alcătuiserăm un „Cerc de studii”. Robert ne-a vorbit, cel dintâi, despre Racine. Izvorul lui era Faguet. La sfârşit, Leiber s-a ridicat şi l-a combătut. Izvorul acestuia era Brunetiere. S-au iscat discuţii aprinse. Spre seară, Robert s-a simţit jignit şi s-a retras, sfidându-şi criticul. La a doua şedinţă s-au adunat cinci membri. Dar printre ei nu era şi conferenţiarul. Aşa că aceştia au început să joace rişca la tablă.

  „Muza”, însă, e cu totul altceva. Mai întâi, la „Muza” vin şi domnişoare. Şi încă domnişoare drăguţe, voioase şi îndrăzneţe. După fiecare Şedinţă, noi comentăm ore întregi activitatea societăţii şi farmecul membrelor. Mai ales farmecul membrelor.

  Una din cele dintâi griji ale Societăţii noastre a fost de a tipări plicuri cu en-tete şi a cumpăra, de toţi banii strânşi de la cotizaţii, farduri şi bărbi. Aceasta, pentru că „Muza” e o societate dramatică, şi noi voim cu tot dinadinsul să jucăm teatru. Nu ne împiedică nimic. Declamaţiile dovediseră că mai toţi membrii pot apărea cu izbândă pe scenă şi toţi eram dornici de aceasta.

  Încăperile de la subsol sunt numai bune pentru reprezentaţii. în fund, salonul, cu ferestrele sus, la stradă. E spaţios, elegant şi are şi un pian. în faţa salonului, o odăiţă mai mult lungă decât scurtă: scena. Uşa dintre salon şi scenă e cea mai discretă cortină. în timp ce se pregăteşte spectacolul, actorii pot circula în orice vestmânt pe scenă, fără teama de a fi surprinşi. Sufleurul are, totodată, şi grija cortinei. Trebuie, adică, să păzească uşa salonului şi să întrebe: „Cine e?” de câte ori aude ciocănind.

  La capătul scenei sunt două uşi. Una duce în curte. Cealaltă, într-o odăiţă întunecoasă, care a folosit cândva drept bucătărie: cabinele artiştilor, în aceste „cabine” se transformă colegii noştri în personaje şi apar pe scenă.

  Anul trecut nu s-a ajuns la reprezentaţii publice. S-au făcut numai repetiţii. S-au încercat scene din înşir-te Mărgărite şi Năpasta. în' toamna aceasta, însă, lucrurile au mers mult mai departe. în mai puţin de două luni, am izbutit să jucăm scene din Don Juan de Victor Eftimiu şi Discipolul diavolului de Molnar. S-au ţinut două conferinţe şi mai multe comunicări critice. Şi s-a cântat, de asemenea, la pianul din salon.

  Hotărâsem să jucăm Don Juan încă din cea dintâi săptămână de şcoală. Am ales scenele finale. Don Juan – fireşte – era Robert. Duhovnicul – părintele Ieronim – eram eu. Pajul lui Don Juan – Castagnete -era Dinu.

  Eu şi cu Dinu jucam pentru cea dintâia oară la „Muza”. Robert, însă, repetase şi în Năpasta. I se dusese vestea că e un priceput în ale teatrului. Nu scapă nici un spectacol, plânge la tragedii, cumpără foarte multe piese de teatru şi cunoaşte nenumăraţi artişti. El mărturiseşte că e un actor de viitor şi ne declamă de câte ori are prilejul. Când a cerut să joace pe Don Juan, deci, n-a fost refuzat. Nu putea fi refuzat.

  Nouă ne-a spus că şi-a „studiat rolul” şi că a „scos” foarte mult din eroul lui Victor Eftimiu. Noi eram curioşi să-l auzim. Prima repetiţie am făcut-o la mine, într-o seară, cu Bricterian sufleur. A ieşit de minune. Numai eu mă pripeam şi uitam versuri. De altfel, eu niciodată n-am putut reţine perfect versurile lungi. Dacă nu aveam sufleur, nici nu mă încumetam să apar pe scenă.

  Sâmbătă am avut şedinţa cea mai izbutită. S-a reprezentat Don Juan, şi toţi actorii au avut succes.

  Cu câteva săptămâni mai înainte începuseră conferinţele. Am vorbit eu despre Rama şi Petrişor despre Claude Farrere. Conferinţa mea a fost furtunoasă. Aceasta, pentru că nu trebuia să dureze decât un sfert de ceas, iar după un sfert de ceas eu am vestit că de-abia sfârşisem introducerea şi că mă pregătesc să intru în subiect. Comitetul a protestat şi, după cinci minute de vorbire, m-a întrerupt. Mi-a îngăduit să sfârşesc pe Rama în şedinţa următoare. însă numai un sfert de ceas. Criticii mei -printre care strălucea Leiber – se bucurau şi aşteptau cu nerăbdare să treacă o săptămână. Voiau să mă sfâşie crunt în faţa membrelor. Iar membre se aflau mai multe ca niciodată în sâmbăta conferinţei mele.

  Faptul acesta m-a şi zăpăcit. Eu am apărut pe scenă grav şi convins că voi vorbi un sfert de ceas. Şi că voi sfârşi tot ce aveam de spus asupra profetului indian. Lucrurile s-au petrecut, însă, altfel. Veniseră domnişoare multe. Una dintre membre, Lia, vestise la şcoală, în clasa a Vi-a, că voi vorbi eu. Deşi faptul pare curios, eu am atras în sâmbăta aceea foarte multe doi i lişoare. Lia mi-a făcut reclamă cu entuziasm: un băiat urât şi răi: crescut, care nu vorbeşte franţuzeşte, nu pricepe engleza, nu sărută mâna l -nnişoarelor şi nu ştie cum se bea ceaiul, care citeşte multă filosofie, vorbeşte repede, dă din mâini şi tutuieşte domnişoarele şi care, cu toate acestea, roşeşte de zece ori pe ceas şi e foarte timid.

  Eram, credea ea, un fenomen. Şi colegele Liei s-au grăbit să vină. Cu atât mai mult, cu cât se anunţase o conferinţă despre cineva necunoscut.

  Lia crezuse că voi vorbi pe scenă, aşa cum am vorbit cu ea – cu o săptămână mai înainte —,pe scaun. Crezuse că mă voi apleca să-mi leg şireturile la ghete, că voi uita pentru ce m-am aplecat şi mă voi juca cu şireturile. Crezuse că mă voi învârti agitat şi mă voi lovi cu mâinile de oglindă gesticulând…

  Eu am apărut liniştit pe scenă. Am ajuns în faţa măsuţei pe care se afla paharul cu apă şi am început:

  — Domnilor şi domnişoarelor… Cineva, din fund, mă corectă:

  — Invers…

  Eu roşii. Fetele – care ocupaseră