cele dintâi rânduri de scaune – râseră. Erau toate de acord că conferinţa mea se vestea plină de haz.

  — Domnilor, reîncepui eu, Rama a fost cel dintâi profet indian. Dar aceasta n-are nici o importanţă.

  — De ce n-are? se întrebă curios unul dintre numeroşii mei ascultători, care stătea rezemat de un dulap.

  Fetele găsiră că întreruperea aceasta e atât de comică, încât e de datoria lor să râdă. Şi râseră. Lucrul acesta îl realizam foarte bine şi cu multă uşurinţă.

  Neştiind ce atitudine să iau în timp ce ascultătoarele mele se desfătau, am apucat paharul cu apă şi am început să beau, fără entuziasm. Sala s-a arătat mişcată o clipă de faptul că eu beau apă dintr-un pahar. Dar a izbucnit, apoi, repede în hohote.

  — Rog nu întrerupeţi pe orator, am îngânat eu lăsând paharul jos. Fetele au înţeles fără greutate că cuvintele acestea alcătuiau un „spirit”. Şi l-au apreciat. Au bătut din palme.

  În fund, comitetul se frământa. Nu era seriozitate. Nu se aşteptau, tocmai la mine, să dau loc la astfel de scene. Trebuiau, însă, să se resemneze şi să aştepte sfârşitul conferinţei.

  Conferinţa mea a continuat în aceeaşi atmosferă până ce am auzit un glas, printre spectatori:

  — Mai ai două minute.

  — Şi eu nici n-am sfârşit introducerea.

  — Foarte rău.

  — Nu-i vina mea. Dacă sunt întrerupt, nu-mi pot păstra şirul vorbirii. De ce mă întrerupeţi?

  — Dar nu te-am întrerupt noi.

  — Dar cine?

  — Domnişoarele dumitale…

  Cuvântul „dumitale” m-a revoltat şi m-a zăpăcit. Căutam o replică „tare”. Fetele au început – fireşte – să râdă. Comitetul, intervenind, şi-a afirmat autoritatea:

  — Ssst! SsstL. Şşş!

  — Dar au trecut cincisprezece minute, îşi aminti unul dintre aceia care stăteau rezemaţi de” dulap.

  — Ei, şi ce dacă au trecut? se răsti Lia, întorcându-se spre el. Lăsaţi-l să-şi sfârşească conferinţa. Pe noi ne interesează.

  Eu – care mă convinsesem căântr-adevăr le „interesează” viaţa profetului Rama – aşteptam liniştit hotărârea spectatorilor şi a comitetului, în pahar nu mai rămăsese apă.

  Fetele căutau să provoace un sfârşit hazliu conferinţei mele. Pentru că eu nu sfârşisem, încă, conferinţa.

  — Poţi să sfârşeşti în cinci minute? îmi comunică Noschuna ultimatumul comitetului.

  — Toată conferinţa?

  — Da, toată.

  Eu zâmbii, iertător:

  — într-un sfert de ceas de-abia am încheiat introducerea. Fetele înţeleseră că era de datoria lor să râdă. Şi râseră.

  — Atunci amână pentru sâmbăta viitoare.

  — Bun. Sâmbăta viitoare.

  — Ce facem cu critica, se ridică Leiber, aducându-şi aminte că el reprezintă la „Muza” interesele criticii ştiinţifice.(

  — Tot sâmbăta viitoare.

  Leiber se gândi puţin, apoi se aşeză iar pe scaun.

  Dar sâmbăta aceasta am avut şedinţa cea mai reuşită. Pentru că săptămâna trecută eu nu mi-am continuat conferinţa. Iar conferinţa lui Petrişor n-a entuziasmat pe ascultătoare şi, după ea, n-a fost nici o „reprezentaţie”.

  În aceeaşi seară, Mişu Tolihroniade propuse să începem câteva procese celebre.

  — Cum procese celebre? întrebă o fată.

  — Să acuzăm şi să apărăm, în faţa unui juriu ales dintre membri, câteva personaje, pe Raskolnicoff, de pildă.

  Fetele se arătară foarte mulţumite de procesul lui Raskolnicoff.

  — Trebuie, însă, ca până într-o săptămână să citiţi cu toţii, membri şi membre, Crimă şi pedeapsă.

  — Crimă şi pedeapsă?

  — Da, romanul lui Dostoievski.

  — Dar noi nu-l avem, protestară fetele.

  — Atunci vi-l cumpăraţi sau vi-l împrumutăm noi. Entuziasmul fetelor pieri. Deodată, Lia se lumină.

  — Crimă şi pedeapsă? Nu e o carte groasă şi pătrată, cu hârtia proastă şi cu coperta galbenă?

  — Nu ştiu, eu am citit-o în franţuzeşte, se scuză Mişu. Am intervenit, însă, eu, cunoscător al librăriei româneşti.

  — Da, da, aşa e. S-a tipărit la Steinberg, introducerea lui Avramov.

  — Aşa, aşa, Avramov… Costă patruzeci de lei… -Ba nu, treizeci…

  — Eu atât am dat… Dar asta n-are nici o importanţă. Toţi aşteptau cu nerăbdare dezvăluirile Liei.

  — E o carte stupidă, enervantă, idioată, vă spun eu, c-am citit-o.

  — Aţi citit-o până la sfârşit?

  — Dar ce, eram proastă? Am citit vreo cincisprezece pagini şi am azvârlit-o de pe canapea tocmai după etajeră.

  — Dacă o sfârşeaţi, aţi fi avut acum altă părere…

  — Nu, nu, ascultaţi-mă pe mine: e idioată. Să alegem alt proces. Mişu se împotrivi. Pentru că la Brăila se încercase un asemenea proces tot într-un cerc cultural, avusese prilejul să asculte o admirabilă osândire din partea unui student. Aceasta n-am ştiut-o decât mai târziu. Mişu voia cu orice chip să se aleagă procesul lui Raskolnicoff, ca să poată reproduce pledoaria auzită la Brăila.

  Comitetul amână, însă, hotărârea pentru două săptămâni. Şi însăr- ] cină pe trei membri să aleagă şi să prezinte şase personaje din literatura t universală, pentru proces.

  Noi, actorii, am venit cei dintâi. L-am găsit pe proprietar, pe No-schuma, întins pe o canapea din sală. Avea crampe.

  Deşi era fecior de doctor, crampele nu-l cruţau. Se făcuse galben şi, când mergea, călca încovoiat din şale. Ne rugă să-l iertăm şi să pregătim totul, fără grijă. Când aveam nevoie de ceva, puteam suna.

  Faţă de atâta bunăvoinţă şi atât sacrificiu, noi, actorii, ne-am simţit nevoiţi să-i dăm sfaturi.

  — De ce nu iei, frate, o sare amară? îndrăzni altul.

  — Nu pot să iau sare amară.

  — Păi, rău faci. Să vezi cum ţi-ar trece. Numaidecât.

  — Ştiu…, dar nu pot să iau… aa… ă… ă…hh! Atunci mă hotărâi eu:

  — Vrei să te frecăm?

  — Cum să mă frecaţi?

  — Să te frecăm noi pe pântec. Am auzit că face foarte bine. Noschuna mă privi înciudat.

  — Ia lăsaţi-mă frate în pace cu frecatul!

  — Atunci culcă-te, hotărârăm noi. N-avea nici o grijă. Aranjăm noi tot.