începurăm să lucrăm. Trebuia, înainte de toate, să pregătim decorul I în scenă. Aceasta înainte de a veni spectatorii şi mai ales spectatoarele. Pentru că, pentru a ajunge în sală, în salon, trebuiau să treacă prin scenă…

  Am adus doi fâcuşi piperniciţi. Textul lămurea: o grădină în palatul lui Don Juan. Doi ficuşi nu erau o grădină, aceasta înţelegeam şi noi. Totuşi, era un început.

  În fundul scenei, sus, se afla o ferestruică. Am acoperit-o cu o faţă de masă. Am adus şi wnabat-jour albastru, pe care l-am legat în jurul becului, pentru că scenele se petreceau noaptea.

  Apoi, am început pregătirile pentru deghizarea şi măscuirea actorilor. Robert, Don Juan, îşi făcuse o vestă de catifea neagră. Găsise, de asemenea, o pereche de pantaloni curioşi, care îi dădeau, mărturisea el, un aspect „istoric”. Pe cap îşi va pune o beretă albastră, cum purtau tinerii în Renaştere.

  Aceasta, însă, era o beretă de şcoală, cum poartă fetele, foarte puţin modificată.

  Costumului lui Dinu, Castagnete, pajul lui Don Juan, era fermecător şi aceasta tulbura pe Robert. Pentru că Robert nu înţelegea de ce costumul slugii să fie mai elegant şi mai bogat decât al stăpânului, al lui.

  Don Juan. Dinu motivase, însă, foarte simplu: nu are altul, nici nu vrea să poarte altul.

  Venise, deci, cu el. Avea pantaloni scurţi şi bufanţi, ciorapi negri, lungi, şi tunică phantaisie, de mătase galbenă cu dungi negre. Gulerul şi manşetele erau de dantelă albă. Dinu mai avea şi o perucă neagră, buclată, ceea ce nu avea Don Juan. Şi Don Juan era tulburat. Cu atât mai mult, cu cât avea părul tuns scurt, ca orice elev de la liceul „Spiru Haret”. Se bizuia numai pe talentul şi pe frumuseţea lui.

  Eu eram cel mai simplu deghizat. Eu eram preot, părintele Ieronim, duhovnicul lui Don Juan. îmi luasem pelerina tatei, cea neagră, care îmi ajungea până la călcâie. în loc de tichie ecleziastică, îmi aşezasem pe vârful capului un vârf de ciorap.

  Mai trebuia să-mi albesc părul. Intervenii pe lângă proprietar.

  — Noschuna, îmi dai tu puţină pudră?

  — îţi dau, dar pentru ce-ţi trebuie?

  — Ştii, eu joc pe Ieronim şi trebuie să am părul alb.

  — Da, desigur. Dar n-ar fi mai bine să dai cu faină?

  — Cu faină?

  — Da, pentru că ţi-ar trebui prea multă pudră. Să sun?

  — Sună.

  Servitoarea mi-a îngăduit să iau câtă faină voiam dintr-o cutie galbenă de metal. Cu o linguriţă îmi turnam faină pe cap, apoi frecam, ca să-mi pătrundă faina până la piele. Mi-era teamă să nu iasă o culoare nesigură. Nu era tocmai plăcut, faina îmi intra în urechi şi îmi aluneca pe sub guler. La cea mai mică mişcare a capului se scutura şi îmi albea ochii şi sprâncenele. Eram nevoit să ţin gâtul ţeapăn.

  Cei doi, Don Juan şi Castagnete, începură să se fardeze. Pajul avea îndemânare. îşi lipise peruca, se pudrase pe faţă, înroşise buzele şi umerii obrajilor, şi îşi umbrise pleoapele cu creion negru. De la câţiva paşi părea un Adonis. Don Juan, însă, nu ştia cum să se fardeze. îşi pudrase părul pe la tâmple, dar şi-l pudrase fără meşteşug. încercase să-şi facă două dungi, pe frunte, însă şi le făcu atât de groase, încât fu nevoit să şi le şteargă cu batista udă. La ochi îşi adânci cearcăne groaznice, care înspăimântau. îşi roşi, apoi, numai buzele.

  — Don Juan e palid, ne încredinţa el.

  Noi ne retrăseserăm acum în odaia artiştilor, pentru că veneau spectatorii, în odaia artiştilor era mare neorânduială. Se vărsase apă pe mese, şi un exemplar descusut din Don Juan se umflă lângă o cană de sticlă. Prin colţuri, ciorapi şi pantofi, pantaloni atârnaţi în cuie, cutia cu farduri, un flacon cu apă de Colonia, o manta şi două florete. Proprietarul nu ştia nimic din toate acestea. El se afla în sală şi se întreţinea cu spectatoarele.

  Mai erau acolo aproape toţi membrii Societăţii şi câţiva invitaţi, de la liceul „Sf. Sava”. Prin perete auzeam râsul lui Petrişor, care flirta cu Lia. Se aşezase, fără îndoială, aproape de ea şi-i vorbea despre frăgezimea pulpelor.

  Patru fără zece. La patru începeam. Lipseau numai d-ra Tanief-Ale-xandrescu şi Leiber. Preşedintele trebuia, în orice caz, aşteptat.

  Noi, actorii, eram nerăbdători şi emoţionaţi. Ne plimbam nervoşi prin odaie, repetam în gând, răsfoiam rolurile şi ne priveam în oglindă. Robert ne mărturisi că lui nu-i e teamă. Că el e învăţat cu scena. Că îi place chiar să joace în faţa unei mulţimi, ca s-o cucerească.

  S-a făcut întuneric în sală; s-a aprins, pe scenă, becul cu abat-jour albastru. Bricterian, care era sufleur şi sufla după un cufăr, a deschis cu grijă uşa. Mie îmi bătea inima să mi se spargă. De-abia cutezam să-mi zvârl ochii în sală. Zăream tulbure perechi de ochi ce se desfătau: de lumină, de ficuşi şi de actori.

  Am început furtunos. Eram duhovnic, mă numeam Ieronim şi căutam să smulg lui Don Juan averile pentru mănăstire. Declamam cu entuziasm, însă mă reţineam în gesturi. îmi lăsasem ochelarii, ce-i drept, dar îmi era teamă să nu-mi intre faină în ochi. Declamam aşa cum ştiam eu că sunt „bine”. La ultima repetiţie mi se spusese că sunt „fără pereche” în Ieronim.

  De altfel, Bricterian, din dosul cufărului, sufla cu pricepere. Câteodată, însă, sufla prea tare şi se auzea în sală. Am profitat de prima ripostă a lui Don Juan şi i-am făcut semn că suflă prea tare.

  După câteva minute, orice teamă îmi pierise. Mă plimbam liniştit pe scenă şi înfruntam pe Don Juan. Rezemat de uşa de la odaia artiştilor -nevăzut în sală – Dinu privea şi ne încuraja.

  De câte ori Don Juan avea de spus mai mult de jumătate de duzină de versuri, eu priveam în sală şi căutam să culeg impresii. Erau excelente.

  După cum prevăzusem, eu m-am încurcat de câteva ori, iar Don