A apărut şi Castagnete. Dinu niciodată n-a afirmat că are talent dramatic. Avea, însă, un costum îngeresc, şi spectatoarele îşi pironiră ochii asupra buclelor lui false. Don Juan se înfierbântă. Declama, lovea cu pumnul, strângea din dinţi şi din sprâncene. Dar spectatoarele nu-l priveau.

  Scenele se sfârşeau fiecare cu izbândă. După ce s-a încheiat spectacolul, s-a aprins lampa în sală. Noi am fost aplaudaţi şi chemaţi de două ori la „rampă”. Eram fericiţi. Apoi, eu şi Don Juan ne-am întristat.

  Pentru că noi ne-am schimbat costumele şi am intrat în sală îmbrăcaţi ca toţi ceilalţi. Dinu, însă, a venit în costumul lui de paj. Păşea mândru şi culegea admiraţia membrelor. Fiecare îi spunea câte ceva şi îi zâmbea dulce.

  — Vai, ce bine ai fost!… admirabil…!

  — Găsiţi, duduie?

  — Foarte, foarte bine!… Dinu râde modest: -Ha, ha, ha, ha…!

  Erau acolo domnişoarele Dinescu, mărunte, grăsulii, nepudrate şi cu rochii închise. Cea mare adoră în taină pe Dinu. Cea mică „simpatizează” pe Fănică. Se aşază lângă el la ceai, îl serveşte şi râde măgulită la fiecare glumă pe care o face. Fănică e resemnat. D-ra Dinescu nu are nici un farmec. Vorbeşte puţin, pentru că e timidă. Nu îngăduie glume „moderne” şi se mişcă prin odaie foarte decent.

  Lia şi cu Irina se aflau, ca întotdeauna, pe canapea, lângă sobă. Aveau rochii scurte, până la genunchi şi se arătau mulţumite de orice privire pe care o surprindeau alunecată asupra pulpelor. Petrişor şi Dinu, lângă ele. In al doilea rând de scaune, alte patru domnişoare care vorbeau cu Bricterian şi Morariu. în fund, lângă dulapul cu cărţi, comitetul se adunase să judece purtarea lui Dinu. Robert era revoltat. Afirma că e „imoral” şi provoacă nemulţumiri în Societate. Leiber învinuia pe Petrişor de neseriozitate şi de „flirt”. Mariana Tanief-Alexandrescu nu se împăca cu „gesturile şi atitudinea” d-relor Lia şi Irina. Eu ascultam cu interes discuţia. Se hotărî să li se dea un avertisment.

  Ceaiul. Obişnuitul ceai, la care trebuie să zâmbeşti, să râzi de glumele gazdei şi să-ţi serveşti tovarăşa, care spune totdeauna: mergi, eşti drăguţ!

  Dinu se ridică şi se îndreaptă către odaia artiştilor. Spune că trebuie să-şi schimbe costumul. Domnişoara Saşa – negricioasă, cu părul învrăjbit ca al Salomeei, buzele rotunjite şi ochii mari – îl urmează. Tăcere apăsătoare. Toţi sorbim cu linguriţa ceaiul rece din ceşcuţele de porţelan. Se fac câteva spirite, care n-au răsunet. Tace şi Petrişor. Domnişoarele Dinescu s-au înroşit, iar Mariana e îngândurată. Câţiva aruncă priviri întrebătoare spre uşă.

  A trecut aşa aproape un sfert de ceas. Când ne pregăteam să ne ridicăm de la masă şi să mulţumim gazdei, cei doi apărură, roşii şi cinici.

  Comitetul s-a întrunit după plecarea membrilor. A doua zi de dimineaţă, la liceu, am aflat că Dinu, Petrişor, Saşa, Lia, Irina fuseseră excluşi din Societatea cultural-dramatică „Muza”.

  Dinu a râs şi a vestit că va organiza la el acasă o Societate mai captivantă ca „Muza”. Robert, oricum, biruise.

  /. FANICA.

  Fănică a scris o „revistă”. Se numeşte Un liceu model şi se va juca la Sfântul Spiridon. De Sf. Spiridon se face întotdeauna serbare mare. Se ţine mai întâi o conferinţă, apoi cântă fanfara şi corul, apoi declamaţii. La sfârşit, jocuri şi gimnastică. Sf. Spiridon e o zi neuitată. în săptămâna aceea d-l director ne zâmbeşte binevoitor şi nu „ascultă”, şi J nici nu cere caietele cu cuvinte la germană, şi nici nu ne dă lecţii multe. Iar profesorii vin târziu în clasă.

  În anul acesta, însă, serbarea va fi fără pereche, pentru că se va juca. Un liceu model. E vorba de liceul nostru.

  Personajele sunt profesorii noştri, şi Fănică ne-a împărţit chiar rolurile. „Directorul” va fi Bricterian. Aceasta, pentru că Bricterian joacă cel mai bine dintre toţi. E înalt, păşeşte sigur pe scenă şi vorbeşte apăsat. A jucat din clasa a IV-a, de câte ori s-a dat vreo piesă la serbările noastre, şi a jucat şi la „Muza”.

  Fănică, autorul, are să joace două roluri. întâiul, pe un părinte revoltat împotriva taxelor. Apoi, pe elevul bolnav de gălbenare din pricina chimiei. Nu se putea altfel. Din primăvară, Fănică nutreşte o cruntă răzbunare împotriva lui Toivinovici. Toivinovici nu-l persecută, dar Fănică este un băiat peste fire de fricos şi cu nesfârşită spaimă de chimie. în primăvară – îngrozit de formulele acizilor organici şi ale seriilor aciclice – s-a îmbolnăvit, s-a îmbolnăvit de gălbenare şi a zăcut până la sfârşitul lui aprilie. în săptămânile acelea s-a hotărât să scrie „revista”.

  În cancelarie, în actul I, se desfăşoară un dialog între elevul bolnav de gălbenare şi profesorul de chimie. Dialogul e scris în cuplete rimate; şi e foarte spiritual.

  Pe Toivinovici îl joc eu, poate pentru că am părul roşu şi cunosc formulele seriilor aciclice. Când Fănică mi-a comunicat vestea, eu am râs stânjenit şi l-am bătut zgomotos pe umăr. Fănică mi-a zâmbit dulce, J ca un director de teatru, şi m-a asigurat de succes. Episodul nostru e unul dintre cele mai izbutite. Fănică l-a scris cu toată patima amintirii săptămânilor petrecute bolnav de gălbenare. Şi îl va juca cu entuziasm.

  Toţi băieţii sunt siguri că voi interpreta de minune pe „câinele roşu”. îmi aduc aminte că am mai jucat acum un an, tot de Sf. Spiridon, pe un ajutor de comisar. Stăteam la birou cu faţa spre public şi mă trudeam să atrag atenţia spectatorilor printr-un, joc de scenă” pe care-l închipuisem atunci. Anume, mă prefăceam că nu pot scrie, pentru că aveam peniţa stricată. De aici, o sumă de gesturi şi priviri, pline de haz, în credinţa mea.

  Am avut, totuşi, succes. Trebuia să aduc din culise o cafea pentru comisarul şef. Cum am ieşit pe uşă, cineva mi-a întins o tăviţă şi m-a sfătuit să păşesc încetişor, ca să nu răstorn ceaşca sau paharul cu apă. Sfatul m-a îngrozit. Eu îmi scosesem ochelarii, pentru că