aşa voise regizorul. Când m-am întors, deci, cu cafeaua şefului, am căutat să calc cât mai prudent. Am apărut pe scenă cu capul în jos, cu braţele tremurând şi cu picioarele nesigure. Toţi au crezut că aceasta era o „creaţie” de a mea şi au apreciat-o.

  Eu am mai jucat şi la Societatea noastră cultural-dramatică, la „Muza”. Dar foarte puţini băieţi m-au văzut acolo.

  Fănică ne-a povestit şi alte episoade. în actul I, scena I, patru elevi mondeni dansează în cancelarie. Au venit să se plângă directorului că pedagogii nu-i lasă în clasă. Şi nu-i lasă, pentru că au părul prea mare. Băieţii mondeni sunt revoltaţi. Dacă îi mai tunde şi de data aceasta, dacă li se mai pun „numere” la tunică, nu mai au curajul să vină la nici un ceai şi la nici un bal. Totuşi, pentru că directorul nu e în cancelarie, elevii mondeni dansează. Apoi, cântă fiecare câte un cuplet, în care se pomeneşte de „tea-room”, Petit parisien şi La garconne.

  În timp ce Fănică fredonează sufocat cupletele (pentru că el nu e tenor), băieţii se întreabă care vor fi interpreţii elevilor mondeni. Va trebui să fie frumoşi, să aibă tunici elegante, să ştie să danseze şi să cânte. Unul sigur e Robert. Când aude aceasta, Robert închide puţin ochii şi primeşte. El ne mărturiseşte modest că va fi cel mai bine „în rol”. Al doilea elev monden va fi Gianni. Gianni n-a jucat niciodată; nici la „Muza”. Nu ştie nici să declame, nici să cânte. Gianni, însă, e un autentic băiat monden. Se pudrează, se parfumează, vorbeşte franţuzeşte, e grăsuţ şi entuziasmat după dans. Gianni s-a înroşit când autorul i-a comunicat rolul. E încurcat şi ne priveşte pe toţi cu dragoste. Noi, de asemenea, îi zâmbim dulce şi îl încurajăm cu privirea.

  Al treilea elev monden va fi Locusteanu. De bucurie, Locusteanu ghionteşte pe autor şi îi strigă neghiob: „Mă, Fănică, mă!” Autorul zâmbeşte şi acestuia şi îi recomandă să soarbă ouă moi înainte de serbare, ca să aibă voce. Asupra celui de al patrulea elev monden se ridică discuţii. Morariu nu vrea să primească. Spune că nu ştie să cânte. Morariu are, însă, o tunică prea frumoasă ca să nu apară pe scenă. Fănică stăruie. II asigură că poate cânta cât de încet va dori. Poate chiar spune cupletul, pentru că melodia o va susţine orchestra. Morariu refuză încăpăţânat. Unii, însă, sunt convişi că va primi să joace în foarte puţin timp.

  Dinu se află şi el între noi şi se arată entuziasmat pentru „revistă”. Eu cred că ar fi mulţumit să joace şi el pe unul dintre băieţii mondeni. Are încă proaspăt în minte succesul de la „Muza”, când a apărut în pajul 1 lui Don Juan, cu perucă neagră şi pelerină de mătase galbenă. Dinu nu mai este, însă, la liceul nostru. A vrut cu tot dinadinsul să aibă părul -mare în anul acesta şi s-a înscris la „Matei Basarab”. Acolo îi lasă, chiar, să vină iară uniforme şi fără şepci…

  Fănică a început să cânte cupletul părintelui revoltat de taxe. Băieţii îl ascultă răpiţi şi zâmbesc de câte ori autorul îi priveşte. In pauze, entuziasmul izbucneşte. Unii cer lămuriri, şi Fănică le dă cu bunăvoinţă.

  Fănică e mărunt şi slăbuţ. Fredonând atâtea cuplete de tenor, răsuflă greu şi se şterge cu batista pe frunte. E obosit. Cu toate acestea, când ajunge la scena în care un bacalaureat mărturiseşte cu entuziasm fericirea libertăţii şi a pletelor, Fănică prinde puteri noi. închide ochii şi strânge fălcile, pentru că cupletul este tot pentru tenor. Se face roşu şi lăcrămează. Succesul e, însă, deplin. Robert – care ştie că va juca pe bacalaureat – râde din inimă şi felicită pe autor. Se discută costumul bacalaureatului. Robert crede că va trebui să poarte o haină modernă, pantofi de lac şi o batistă de mătase. Fănică se împotriveşte. Bacalaureatul vine în cancelarie ca să-şi capete diploma. Nu poate fi îmbrăcat, deci, decât în uniformă şi cu număr.

  Robert regretă şi primeşte. Eu ştiu că el ar fi dorit mult să apară pe scenă elegant şi fardat, ca să impresioneze domnişoarele din sală. Cu toate acestea, e sigur de izbândă. Ne mărturiseşte că va fi aplaudat la scenă deschisă. Şi priveşte, cu înţeles, spre Dinu. Dinu fumează.

  Fănică se grăbeşte când ajunge la actul II. Cortina se ridică, în timp ce orchestra intonează un marş eroic.

  În cancelarie, profesorii s-âu adunat pentru a protesta împotriva î Curbei Lalescu. Sunt nemulţumiţi de salarii, şi fiecare păşeşte în faţa i publicului şi-şi slăveşte însuşirile. Fănică, însă, e răutăcios. în glorificarea profesorilor, el alege tocmai părţile slabe. Băieţii îl aprobă din suflet.

  Ne apropiam de Valea Călugărească. Eram cu toţii nerăbdători să vedem via lui Morariu. Morariu ne invitase în duminica aceea la via lui. Ne-a vestit că vor fi culegătoare tinere şi must. Va fi şi vin vechi. Toţi arătau, însă, îndestul de indiferenţi faţă de mustul şi vinul lui Morariu.

  Ziua, am mâncat struguri şi ne-am jucat cu bulgări prin vie. Eram împărţiţi în două tabere: unii hoţi, ceilalţi poliţişti. Poliţiştii trebuiau săi prindă pe hoţi. Fănică statornicise regulile jocului: nu aveam voie să zvârlim cu bulgări mari, nici să lovim în cap. Se admiteau, de asemenea, alergările. Când hoţul era, însă, prins, nu mai avea voie să fugă.

  Eu am fost hoţ şi am rezistat eroic cu o ramură de salcâm împotriva lui Petrişor şi a lui Mânu. La urmă, a trebuit să fug. M-am împiedicat într-un vraf de araci, şi poliţiştii au zvârlit cu bulgări după mine, fără să mă poată lovi.

  În ceea ce mă priveşte, am despresurat pe doi tovarăşi – hoţi ca şi mine – şi am nimerit cu un bulgăre în spinarea lui Robert, care îşi lega şiretul de la ghete.

  Seara, a fost masă mare. Eu am adormit, însă, de timpuriu. Mă siliseră să beau nenumărate pahare cu vin roşu şi alb. Ceilalţi s-au culcat în zori.