IV. DOMNUL REDACTOR.

  Hotărât să capăt bani de la revista d-lui Leontescu, am pretextat o „afacere familială” şi mi s-a îngăduit să lipsesc ora a treia de la gimnastică. Am alergat acasă ca să-mi schimb tunica şi să-mi las şapca. Dl. Leontescu mă ştie student. De faptul acesta se şi leagă nădejdile mele. Redactorul foii literare – ca şi ziarul care o editează – manifestă caldă simpatie pentru studenţi. Am întârziat de multe ori împreună, plângând mizeriile universitare. în gândul d-lui Leontescu, eu sunt student la Litere, de aceea mă oboseşte cu sfaturi şi cu sugestii pentru viitoarea mea carieră publicistică. îmi mărturiseşte, câteodată, că îi voi călca pe urme.

  Am urcat scările cu oglinzi puţin tulburat. Nu era sfiiciune, nici teamă. Mă obişnuisem să bat la uşile redacţiilor, să păşesc şovăind către domnul de la birou, să întreb cu glas scăzut dacă pot vorbi cu domnul prim-redactor şi să bâlbâi. Am avut şi eu, de altfel, micile mele satisfacţii. Într-o seară, cineva, auzindu-mi numele, mi-a zâmbit prieteneşte şi mi-a întins o mână caldă. Am fost atât de emoţionat, încât n-am mai avut curajul să-l întreb dacă mi se pot plăti articolele. L-am întrebat, însă, după o săptămână şi am strâns aceeaşi mână caldă.

  Altă dată, redactorul mi-a lăudat un articol pe care îl publicase în fruntea revistei. Eu am zâmbit orgolios, în tot timpul discursului. N-am căpătat, însă, nici atunci, nimic. Mi-a spus că revista se vinde greu, că bani sunt puţini, că de-abia trăieşte el, ca vai de lume, cu ce-i dă directorul. Redactorul era elegant îmbrăcat şi-şi cumpăra foarte multe că franţuzeşti.

  Pe d-l Leontescu îl cunosc din vară. îmi publica tot ce-i trimiteam prin poştă, în plicuri mari, albe. Câteodată îi scriam şi despre nevoile mele şi lăsam să înţeleagă că sunt un student sărac şi că m-ar putea ajuta. încercam să par îndurerat. Mă trudeam să scriu pagini duioase, pe care le semnam cu numele întreg şi cu adresă. Aşteptam, apoi, înfrigurat săptămâna întreagă. Domnul redactor îmi publica număr după număr articolele. Acasă, sau la „Poşta redacţiei”, nimic.

  Într-o zi am precizat: pentru douăzeci de articole, câte publicasem până atunci, ceream cinci sute de lei. Douăzeci şi cinci de lei de articol. Nu era mult. îi ofeream, de asemenea, alte articole în lucru, cu acelaşi preţ. îi ofeream, pe deasupra, gratuit, nenumărate notiţe mărunte.

  Au trecut, ca întotdeauna, săptămâni. Şi mă chinuia gândul că am putut rămâne atât de senin. M-am hotărât, însă, să cunosc personal pe domnul redactor.

  L-am cunoscut astă-vară. L-am găsit fumând leneş în redacţie, alături de câteva gaz etc. O frunte mică, încreţită, ochi şireţi înapoia ochelarilor de prezbit. M-a întâmpinat cu entuziasm. Nu mi-a oferit nici un scaun, dar mi-a lăudat articolele asupra lui Romain Rolland. Cele mai proaste articole, socoteam eu. Mi-a spus că îi place „orizontul meu larg” şi „felul meu de a mă exprima”. Vorbea întrerupt şi clipea din ochi. Mi-a spus că colaborarea mea a ajuns indispensabilă revistei. M-a prezentat unui domn venit mai târziu în redacţie, care mi-a strâns indiferent mâna, fără să se ridice de pe scaun.

  În ziua aceea nu i-am pomenit nimic de onorariu. Domnul redactor ] mă rugă, însă, să-l vizitez de câte ori aveam răgaz. Am făgăduit. Am fă-l găduit, fireşte, şi articole.

  După câteva săptămâni l-am vizitat. îşi lăsase ochelarii pe masă şi se j scărpina în cap. M-a privit aspru, îl tulburasem. N-am avut atunci curaj să-i vorbesc de onorariu. La plecare mi-a strâns mâna şi mi-a urat sp la muncă. I-am făgăduit articole.

  Dar nu pierdeam curajul. Am bătut la uşa redacţiei într-o vineri, seara, când ştiam că e singur. Făcea corectura articolului de fond: vibrăm! L-am lăsat să sfârşească. M-a privit atunci cu bunătate şi m-; întrebat dacă stărui în a studia Orientul. Eu i-am vorbit cu entuziasm i lecturile şi planurile mele. D-l redactor părea că se interesează. A zâ bit. Am atacat atunci direct, cu o linişte care m-a uluit. D-l redactor a şovăit şi şi-a şters ochelarii cu batista. Eu îl priveam fix şi simţeam cu mi se dogoresc obrajii. Rupse tăcerea fără eroism. îmi făgădui că j vorbi cu directorul. îmi mărturisi că articolele mele sunt cu adevăra „bune”, că îi place „orizontul larg” şi celelalte. Că va stărui pe lâng director. Că el înţelege situaţia mea. Dar ce poate face el? Directorul e totul, şi el nimic. Ne-am strâns mâinile fără entuziasm. De atunci nu l-am mai văzut.

  Dar astăzi, la ora de gimnastică, am urcat scările cu oglinzi. Eu sunt un tânăr cunoscut pe săliţa ce duce la redacţie. Mă cunoaşte şi portarul, şi cei doi ajutori de portar, şi omul de serviciu, care stă pe o bancă rezemată de zid şi întreabă pe orice nou-venit:

  — Domnul ce doreşte?

  Astăzi, însă, omul de serviciu nu mi-a dat voie să intru în redacţie.

  — Numele d-voastră?

  I l-am rostit sonor şi demn. A intrat în redacţie. Am auzit câteva cuvinte şi am recunoscut glasul d-lui Leontescu. îmi pregăteam cele dintâi fraze: eram sigur că mă va primi îndată. Omul s-a întors:

  — D-l Leontescu vă roagă să aşteptaţi puţin.

  Eu m-am aşezat pe bancă. M-am trudit să par îngândurat. De fapt, de-abia puteam să-mi stăpânesc necazul. Omul de serviciu s-a aşezat lângă mine, senin. Eu îmi făgăduiam răzbunare cruntă, definitivă, rafinată.

  Mă închipuiam tânăr cu faimă, cu volume tipărite şi portretul reprodus în revistele de seamă. Pe stradă, alături de mine, trece Ilie Leontescu. Mă pregăteam să sorb din plin răzbunarea, când omul de serviciu mă întrerupse cu o întrebare stupidă. îmi amintii că sunt în vizită la d-l redactor şi mă încruntai. încercam să mă liniştesc. D-l redactor are de scris, fără îndoială, un articol ce nu mai poate fi întârziat. Sau trebuie să sfârşească corecturile. Am numărat