— Nouăsprezece… De la nouăsprezece la douăzeci a trecut mult. M-am ridicat de pe bancă.

  Douăzeci… Am intrat. D-l redactor privea distrat pe fereastră. In odaie se făcuse cald şi d-l redactor rămăsese în vestă. La altă masă, un domn adormit traducea agale dintr-o carte cu copertele galbene. Am strigat „bună ziua!”.

  D-l redactor m-a privit curios. M-a recunoscut şi mi-a întins mâna. Ca niciodată, m-a poftit să şed:

  — Ia loc, te rog.

  — Mulţumesc.

  M-am apropiat discret de el. D-l redactor, în vestă, părea un domn blând.

  — Ce-a spus d-l director, d-le Leontescu?

  — Domnul director?

  M-a privit pe sub ochelari, întrebător:

  — Ce vrei să spună d-l director?

  — Ştiţi… mi-aţi făgăduit…

  D-l redactor m-a recunoscut pe deplin. S-a încruntat şi şi-a mângâiat fruntea. M-a poftit din nou să şed şi m-a privit trist. Eu am înţeles. Eram hotărât să sfârşesc.

  — Am vorbit. Se face. îţi spun eu că se face. I-am spus d-lui director cum stau lucrurile…

  Privirea mea l-a dezarmat.

  — A spus că se face, dar trebuie să mai aştepţi până la Crăciun. Atunci se măreşte bugetul redacţiei. Şi d-ta vei fi cel dintâi la onorariu…

  A vorbit mult, stânjenit. Eu zâmbeam. Atunci şi-a ridicat brusc capul şi m-a privit prin ochelari.

  — Eşti lipsit de mijloace? Am fost ispitit să exagerez:

  — Cu totul lipsit…

  D-l redactor m-a privit blând:

  — Se face… îţi spun eu…

  Eram dezgustat şi obosit. Mă umilisem mult şi fără nici o izbândă. Cel care învinsese era d-l redactor. D-l redactor învinge întotdeauna.

  Mi-a arătat corectura ultimului meu articol. Şi am zărit, câteva clipe, coperta revistei. Am roşit.

  — Ce ne mai scrii? Zâmbete.

  — D-ta care ai talent cu carul… Zâmbete.

  — îţi public orişice. Doar te cunosc eu. Zâmbete.

  — Hai? Ce zici, tinere?

  — Ce să zic, d-le redactor…?

  — Viaţă, ce să-i faci?!

  — Tocmai…

  — Dar să nu te descurajezi.

  — N-ai dreptul. Eşti tânăr.

  — Prin câte am trecut eu! Hai?

  — Cred, d-le redactor.

  — Multe, tinere, multe…

  — Eu am, mă înţelegi, un volum de versuri şi n-am parvenit să găsesc încă un editor…

  — Un editor, domnule, mă înţelegi? E o batjocură.

  D-l redactor se înflăcărase. Se scărpina la răstimpuri în cap. Eu îl priveam zâmbind. Mi-a vorbit mult. Şi la sfârşit ne-am strâns mâinile, aplecându-ne fiecare din şale.

  Am recunoscut că tebânda a fost a d-lui redactor.

  M-am întors abătut la liceu.

  Începuse ora a patra. Dar de astăzi mi-am făgăduit solemn să nu mai trimit nimic d-lui Ilie Leontescu. Deşi am talent cu carul. Şi deşi mă cunoaşte el şi aş putea scrie orice…

  V. NOIEMBRIE.

  Acum ştiu. Sunt şi eu ca toţi ceilalţi: adolescent sentimental şi visător. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental. Sunt ridicol.

  În după-amiaza aceasta de noiembrie, sunt trist. Şi nu am de ce să fiu trist. Nu trebuie să fiu trist… Privesc plopii prin fereastra mea. Şi cad pe gânduri. Gânduri naive, idiot şi revoltător de naive. Cât m-am trudit eu să-mi smulg din suflet slăbiciunea aceasta care se numeşte melancolie…

  Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voinţă, de virilitate, de personalitate. De ce să fiu melancolic, pentru că în după-amiaza aceasta soarele străluceşte printre copacii desfrunziţi? De ce să privesc pe fereastră, în loc să lucrez? De ce să mă visez frumos şi bogat plim-bându-mă prin parcuri pustii, cu havuzuri înverzite de muşchi, cu statui însângerate de amurguri, cu viţă sălbatică ce se înalţă pe poduri şi ziduri de castel?

  Dovada lipsei mele de voinţă o am chiar în clipele acestea. în loc să lupt împotriva imbecilităţii nostalgice a soarelui de noiembrie, să mă biciuiesc până la sânge, m-am aşezat la masă şi scriu într-un caiet pe care nu-l va citi nimeni.

  Câtă trudă risipită în după-amiaza aceasta… Câte ceasuri petrecute cu dinţii strânşi, câte nopţi calde, cu lună, care mă ispiteau să visez şi să rătăcesc pe străzi şi pe care le petreceam singur nu s-au dovedit zadarnice. Şi tot plânsul meu, toată mândria mea, toată durerea trupului biciuit cu frânghia sunt neputincioase în faţa unei zile de noiembrie.

  Aceasta trebuia să se întâmple. Aşteptam chiar ziua în care nu voi lucra, ci voi privi pe fereastră. Voinţa mea s-a irosit săptămână cu săptămână. Dezastrul s-a desfăşurat astăzi. Şi în loc să mă lovesc şi să mă zbat până la cea din urmă încercare, eu stau liniştit şi scriu. Poate gândesc că îmi voi acoperi astfel vinovăţia.

  O zi de noiembrie. O zi ca oricare alta. Soarele e trist, şi de pretutindeni se ridică tresăriri ciudate. O zi caldă. O zi în care bătrânii şi femeile lăcrămează amintindu-şi trecutul. Dar ea de ce să mă întristez? De ce îmi simt sufletul plin de un simţământ necunoscut, înfiorător, dulce? De ce vreau să plâng? De ce aştept ceva care ştiu că nu va veni niciodată?

  Mie nu mi se îngăduie niciuna din acestea. Eu nu sunt un adolescent ca toţi ceilalţi, naiv visător, bolnăvicios, nătâng, sentimental, caraghios. Sufletul meu e aspru. Voinţa mea e absurdă, dar e o voinţă trainică, formidabilă, care apasă şi înăbuşă totul în calea sa. Eu trebuie să fiu acelaşi în toate timpurile şi toate locurile. Hotărât ca o stâncă, încruntat, cu ochii încleştaţi de ţintă, cu buzele strivite de furie, cu pumnii strânşi gata de a se prăvăli şi a-mi îndurera carnea. Aşa trebuie să fiu eu. Pentru că aşa vreau eu. Eu, singurul stăpân al sufletului şi al trupului meu, singurul mascul în turma de adolescenţi slăbănogi, singura voinţă ce nu pregetă să-şi sfarme dinţii strângând un drug de fier şi să se biciuiască răcnind,