Aşa trebuie să fiu eu. Aşa cum eram altădată, în zilele când sorbeam suferinţele trupului ca pe o desfătare. în zilele când mă deşteptam în zori şi adormeam după miezul nopţii. Când îmi alungam somnul cu pumnii. Când citeam până ce-mi lăcrămau ochii şi mă usturau pleoapele. Până ce mi se îngreuia capul şi mi se rătăceau privirile. Până ce mi se tulbura cunoştinţa…

  În zilele când mă biciuiam…

  Cele mai frumoase zile. Păstram frânghia după un raft cu cărţi. în fiecare noapte, înainte de a stinge lampa, începeam sfertul acela de ceas de dulci şi dureroase desfătări. Apucam frânghia cu hotărâre, o îndoiam şi număram până la zece. Pe spinarea goală – albă şi plină – se înfigea cea dintâi lovitură, aruncată peste umăr cu ochii închişi. îmi înăbuşeam ţipătul. Era cea mai dureroasă dintre toate. Frânghia se ridica apoi tot mai repede şi cădea tot mai adânc. Carnea se înfiora, obrajii îmi tremurau, buzele se albeau. Strângeam pleoapele, ca să nu văd frânghia căzând. Durerea mă aţâţa. Loveam tot mai grăbit, tot mai scurt. Carnea începea să se umfle, să ardă. Tâmplele mi se înfierbântau şi picături sărate mi se prelingeau pe frunte. Dar izbânda duhului mă desfăta. Voinţa care îmi călca în picioare trupul putred mă entuziasma de un sfânt şi bărbătesc entuziasm. îmi şuieram izbânda printre dinţi, o dată cu geamătul cărnii. Durerea şi desfătarea se contopeau într-o frenezie nej cunoscută, pe care o sorbeam ca pe o desfătare fără preţ. Era singura desfătare pe care mi-o îngăduiam.

  Urma, apoi, o clipă de extaz. Durerea mă apropia de mine însumi, jylă purifica. Acea singură clipă era răsplata întregii mele zile de muncă. O singură clipă. Urmată de oboseală, de tulburări, de tremurături. îmi simţeam trupul sfârşit ca după boală. De-abia aveam putere să îmi ascund frânghia după raft şi să-mi las cămaşa pe spinarea biciuită. Câteodată, picături calde mi se prelingeau de pe umăr pe şolduri. Pieliţa de la încheieturi era ruptă de frânghie. Sângele picura şi eu trebuia să-mi spăl cămaşa în zori.

  Dar nu întotdeauna durerea şi oboseala mă covârşeau. De multe ori păşeam aprig şi mădularele nu-mi tremurau când cămaşa atingea umerii zdrobiţi de frânghie…

  Au fost zile de izbândă, zile când rosteam cuvântul Eu cu glasul plin. Eram îmbătat de mine însumi. Eram ameţit de vâltoarea pe care o simţeam frământându-se în suflet.

  Şi strigam cu ochii închişi, iluminat: eu, eu, Eu, Eu… zile la care mă gândesc cu dur”~e acum, când sunt trist, pentru că străluce soarele printre cc> acii desfrunziţi…

  Eu am vru* să am sufletul lui Brand. Suflet torturat, aspru şi sumbru. Sub care să se ascundă, totuşi, lava fierbinte a entuziasmului, a dragostei şi a urii. Eu ştiam că nu va trece mult şi glasul meu va fi glas temut în ţară.

  Voiam, însă, ca – până atunci – să nu trădez nimic din zbuciumul, din întunecimile şi flăcările sufletului meu.

  Nimeni să nu mă vadă ostenit de luptă şi, iarăşi, nimeni să nu cunoască Dumnezeul pentru care lupt.

  Voiam să trec printre semeni neluat în seamă. Să fiu crezut un adolescent urât şi plicticos, şi, cu toate acestea, să am cugetul şi sufletul desprinse din stâncă. Să izbucnesc dintr-o dată, copleşind turma târâtorilor şi uluind neputinţa celor care m-au cunoscut şi m-au dispreţuit. Să-i biciuiesc şi să le necinstesc feţele şi să mă desfăt simţindu-mi trupul gâlgâind de viaţă rodnică şi creatoare.

  Nu mi-a plăcut să am prieteni. N-am vrut să-mi descopăr sufletul adolescenţilor livizi şi melancolici. Mândria că port în mine o taină pe care n-o ghiceşte nimeni mi-ajungea.

  Şi gândul că voi înfricoşa cândva cetele oamenilor de carne, mă îmbăta. Eu ştiam cine sunt. Şi lucrul acesta îmi umplea sufletul cu o nemărginită încredere şi mă silea să-mi încordez braţele ca pentru luptă. Cu atât mai mult, cu cât nimeni nu bănuia cine sunt şi ce voi putea ajunge.

  …Dar n-a fost aşa. Mi-am căutat şi eu, ca toţi oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit şi eu sufletul cerşind mângâiere şi sprijin. Am trădat colţuri din taina mea şi am lăsat să se vadă ceea ce nu trebuia să cunosc I decât eu. M-am vrut neîndurat. Şi n-am izbutit. Am fost schimbăcios şi j plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am făcut şi eu glume, am râs j şi eu mai mult decât era nevoie, mi-am risipit şi eu timpul în vorbă cu] colegi imbecili şi prieteni plictisitori, am dormit şi eu opt ceasuri ca toţi ] ceilalţi, am rătăcit şi eu, seara, pe străzi, murmurând confesiuni; am 1 aruncat şi eu priviri femeilor cu trupuri calde, mi-am pierdut şi eu ne- ] vinovăţia într-o noapte, pe ploaie, într-o odăiţă umedă, pe un pat în care] se frământaseră zeci de trupuri, în râsetele celor care aşteptau afară…

  Şi eu, ca şi toţi ceilalţi. Şi eu, ca şi turma. Ca şi oricare alt adolescent I slăbănog şi vicios, care doarme cincisprezece ore duminica, râde spart, j flirtează cu dudui la ceaiuri, ciupeşte noaptea trecătoarele pe stradă,] dansează la cabareturi, joacă la curse, citeşte Rampa, adoră pe Mosjou-l kine şi se sileşte să pară blazat. Ca şi Robert, care admiră pe Musset… ]

  Şi nu numai atât. Am nesocotit cea mai frumoasă hotărâre a mea:| aceea de a păstra în mine, până la desăvârşire, tot ceea ce năzuiam să] împart mai târziu celorlalţi. In loc de a păşi sigur şi mândru cu gândurile I mele întregi şi cu cărţile sfârşite, m-am dat puţin câte puţin, cu articole publicate prin reviste populare, cu pagini în care nu se găsea nici suj fletul, nici cugetul meu, cu rânduri scrise fără entuziasm şi fără origina- ] litate.

  Am cucerit şi eu, cu greu, – ca toţi ceilalţi – un loc în coloanele j revistelor de a doua mână, care-mi tipăreau articolele cu greşeli de tipar j şi cu semnătura necompletă.

  Dospea şi