în sufletul meu atâta josnicie, încât să aştept cu nerăbdare publicarea unei traduceri şi să mă supăr pentru amânarea ei. Am început] şi eu ca toţi cei care se numesc „scriitori”. Care poartă părul retezat la ceafă şi lavalieră neagră, şi pălărie cu boruri largi. Care se împrietenesc] cu directorii de reviste ca să le tipărească o-nuvelă pe lună. Care publicai un volum de versuri la o tipografie din provincie, un volum de nuvelei cu coperta colorată, intră slujbaşi la minister, se însoară şi îndură toatăj viaţa povara unei soţii slabe şi a unor copii rău-crescuţi. Am avut şi ein mica mea glorie. Am avut şi eu mediocra mulţumire a unui articol tipă-J rit în fruntea revistei, fără greşeli de tipar şi cu numele dedesubtul ti-j ţiului…

  Şi am căzut tot mai jos. Croitorul mi-a făcut haine „moderne”. Ani început a folosi ciorapi de mătase, am regretat că nu am plete, m-am pu-j drat şi eu ca Dinu, am citit şi eu ultimele romane franţuzeşti şi revistele! literare, m-am dus şi eu la cinematograf, şi – după fiecare înfrângere -l prietenii mei, bunii mei prieteni, mă încredinţau că mă civilizez şi mâl apropii de „normal”…

  Nu mă pot, deci, mustra că mi-am pierdut o după-amiază privind cerul şi amintindu-mi tristeţile în acest colţ. Faptul trebuia să se întâmple.

  Acum, e seară. Melancolia a fost izgonită de amintiri. Am să pot citi fără teama de a întârzia un ceas la o pagină. Sunt liniştit şi abătut. în sufletul meu e un gol pe care nici o voinţă omenească nu-l poate umple. Ar fi zadarnică şi neputincioasă orice încercare.

  VI. REPETIŢII.

  Au început repetiţiile pentru Un liceu model. Ne adunam în fiecare seară în sala de muzică. Regizorul este d-l Filimon, de la Teatrul Naţional. D-l Filimon ne regizează toate piesele pe care le reprezentăm la serbări. Cunoaşte băieţii şi îi simpatizează. Fumează mult, ne bate prieteneşte pe umăr şi ne povesteşte discret anecdote. Anecdote care nu trebuiesc repetate nici acasă, nici în clasă, adaugă d-l Filimon.

  Profesorii au primit cu căldură să jucăm „revista” lui Fănică. Acum vreo zece zile, după ce s-au sfârşit cursurile, s-au adunat cu toţii în sala de muzică. Era acolo şi directorul, care zâmbea şi se încrunta după împrejurări. Profesorii s-au aşezat zgomotoşi în primele bănci şi aşteptau, fumând, lectura „revistei”. Fănică – roşu din pricina gulerului şi a emoţiei – stătea în picioare lângă pian. îl acompaniam eu. Pe o măsuţă, alături, pusese maldărul de note pe care trebuia să le descifrez. Erau romanţe, dansuri moderne, marşuri şi cuplete.

  Am început. Fănică fredona cu tresăriri în glas. Părţile de tenor le simplifica sau le cobora cu o octavă.

  Profesorii ascultau, furaţi, şi domnul director întorcea necontenit privirea către fiecare, ca să înţeleagă ce atitudine trebuie să ia faţă de „revista” elevului Bănăţeanu Ştefan. Profesorii îl încurajau.

  Fănică dădea explicaţii:

  — Băieţii mondeni cântă fiecare câte un cuplet în cancelarie. Directorul întreabă curios:

  — Şi eu le dau voie să cânte în faţa mea?

  — A, nu! Dumneavoastră nu sunteţi atunci în cancelarie.

  — Dar unde sunt?

  — Sunteţi la clasă.

  Domnul director s-a lămurit. Zâmbeşte. Fănică – emoţionat ca la ora de trigonometrie – continuă:

  — Dar intraţi deodată în cancelarie, îi găsiţi dansând şi cântând, supăraţi şi strigaţi: „Ce-i cu voi aici? Ce sunt uniformele astea? Ce-i p rul ăsta? Unde vă sunt numerele…?”

  Fănică reproduce, pe cât îi stă în putinţă, furia d-lui director. D-l director e măgulit. Râde şi îşi saltă pântecul. Un gest moştenit de pe vn mea când îl stânjenea o rană din război.

  Profesorii aprobă cuplet după cuplet, dialog după dialog.

  — Acum vine cupletul elevului bolnav de gălbenare din pricina chimii Priviri semnificative între Fănică şi Toivinovici. Profesorii râd zgi motos şi fumează cu desfătare. înainte de a începe, Fănică îmi tonul. Eu apăs pe rând trei clape albe. Apoi, şase măsuri de introduceri Aria e cunoscută. Se aude în fiecare vară la Teatrul „Cărăbuş”. Ritmi săltăreţ al cupletului a câştigat pe toţi. Fănică se sufocă cu entuziasm, ajută, la măsură, şi de picior. Se opreşte după fiecare strofă şi explică.

  — Acum cântă d-l profesor…

  Toivinovici se înroşeşte. Cine ar fi putut şti ce gândea atunci Toivi-j novici?

  — Acum cântă elevul: „ Noaptea zău că sar din pat şi-mi pare că-s întrebat: ce-i alcoolul, ce-i fenolul, dar benzina, glicerina, stearina, parafina, fosforatul şi hidratul, chiar şi clorul, vitriolul şi oxine, şi amine, oxigen, hidrogen şi sulfit, şi cuprit, şifructoză, şi glucoza, apatit, galatit…

  Şi-n mormânt tot ca şi viu, tot pe rost am să le ştiu!”

  Profesorii n-au găsit nici o obiecţie actului I. Actul II, cu marşul eroic şi protestul împotriva „Curbei Lalescu”, i-a pus, întrucâtva, pe gânduri. Fănică a izbândit, însă, şi aici. Fiecare profesor râdea cu poftă de cupletele în care se ironizau ceilalţi. Aşa că, la sfârşit, fiecare şi-a avut mica lui parte de satisfacţie şi de ciudă.

  Directorul a hotărât să se înceapă repetiţiile. Profesorii au aprins ţigări şi au ieşit din sala de muzică felicitând pe Fănică. Fănică se ştergea cu batista pe frunte, pentru că el nu era tenor.

  Băieţii, care aşteptau în curte rezultatul, l-au primit cu entuziasm. S-au împărţit şi cele din urmă roluri.

  Ne adunăm în sala de muzică. în bănci, în afară de „actori”, se mai găsesc câţiva băieţi care ne dau ajutor. Minculescu, din clasa a VlII-a, vine printre cei dintâi. Are nasul mare, dar e foarte blând. Şi e sufleurul cel mai de preţ. Lângă el stă, de cele mai multe ori, Dinu, care ia parte cu căldură la repetiţii. Mai vin Petrişor Furtuneanu, Perri şi alţi colegi. Stau în fund şi comentează rolurile. Fac pronosticuri asupra succesului fiecăruia dintre noi. Mi se prevede izbândă sigură.

  Când sunt prezenţi toţi cei care joacă în prima scenă, d-l Filimon bate din palme.

  — Ei, domnilor!