class="p1">  La pian, plictisit, cântă Fosil. Ca să-l entuziasmeze, băieţii îl ghiontesc de câte ori au prilejul şi îi strigă:

  — Mişcă, Fosil!

  Pianistul, însă, se plânge regizorului şi ameninţă că va reclama cazul domnului director.

  Gianni se mişcă greu „în scenă”. D-l Filimon oftează, îşi şterge ochelarii şi se plesneşte pe frunte, disperat.

  — Nu aşa, domnule Gianni. Nu aşa semeţ, frate.

  Gianni se înroşeşte, pentru că spectatorii din bănci se desfată. Se îmbufnează. Şi ameninţă că nu va mai juca „dacă se face gălăgie”. Ameninţările îl zăpăcesc pe Fănică. Fănică tremură să nu i se dezorganizeze „trupa”. împacă pe Gianni şi îl asigură că glasul ajunge tot mai răsunător şi mai plin. Gianni cântă: „în clasă-i plictisitor La oricare profesor, Totuşi stau ca-ntr-un salon Şi citesc pe La Garconne”.

  Când sfârşeşte, băieţii din bănci aplaudă, d-l Filimon râde mulţumit şi autorul îşi ciupeşte unghiile de teamă să nu se retragă Gianni. D-l Filimon bate iar din palme.

  — Ei, domnilor! Mai multă seriozitate! Pianul…

  Fosil oftează. Sufleurul îşi caută paginile. La fereastră s-au grămădit băieţaşi din cursul inferior, care sorb din ochi pe „actori”. Fănică îi goneşte cu demnitate.

  În mijlocul clasei, cei patru elevi mondeni dansează cântând un refren pe aria Machinalement. Filimon ţine măsura cu amândouă braţele. Profesorul de gimnastică, d-l Daian, fumează şi ascunde ţigara la spate.

  Regizorul întrerupe:

  — Dar uite ce e. Mi-e teamă să nu vă călcaţi între dumneavoastră pe scenă. Da. înc-o dată! Toţi: „Ei nu înţeleg că după război Ne-am schimbat şi noi. „

  Unul:

  — Stai, mă, că merge. Filimon întrerupe.

  — Pardon. Lăsaţi reflecţiile pentru public. s Publicul râde măgulit.

  Vine scena cu un „părinte exasperat”. Exasperat din pricina orelor suplimentare de muzică şi gimnastică, la care e silit să ia parte – aproape în fiecare după-amiază – fiul său. „Părintele” e Pake. L-au ales provizoriu. Pentru că Pake nu are o dicţiune prea corectă. Iar lipsa de dicţiune revoltă mult pe regizor.

  — D-l Protopopescu! -N-amrol-lul…

  D-l Filimon se plesneşte pe frunte:

  — De ce nu veniţi, domnilor, cu rolele? De ce nu vii, domnule Protopopescu? De ce nu vii, nenişorule?

  Fănică îşi ciupeşte unghiile.

  — Parcă ţi-am scos rolul.

  — Dar de un-nde să ştiu eu c-că e repetiţie astăzi?

  — Ceilalţi cum au ştiut? Filimon se resemnează:

  — Haid' că-ncepem. Suflă d-l Minculescu. Minculescu primeşte, mulţumind cu capul. Regizorul face un semn:

  — Intră.

  Pake intră în mijlocul clasei, scena.

  — Bună zziua!”

  — Nu aşa: bună ziua! Tare, d-le Protopopescu! Tare, să se audă.

  — Uită-te ddom-nule…”

  — Pardon! Nu se aude nimic, nenişorule. Nici până aici. Vorbiţi răspicat, domnilor.

  — Dar bbine ddom'nule, toat-tă zziu-a? A-asta-i ddin c-c-cale af-fară. Fiul meu, c-care în-nvaţă nou-nouă ore pe zi, a-a-cum nu mai învaţă de-decât cinci şi şi-a ajuns pre-miant al doi-lea, în loc s-ă-să iasă pre-miant întâiu. Vă-vă rog, scu-tiţi-l…!”

  — Nu, nu, nu, nu!… vorbeşte, frate, mai încet. încă o dată… intră!

  — Bu-nă zziua, domnule director…”

  Spectatorii râd. Cineva făcuse o glumă, care se comunică din bancă în bancă. O auzise şi Filimon. Şi se supărase, pentru că era zgomot şi nu izbutea să găsească o replică imediată.

  — Gura largă, domnule Protopopescu. Dacă ai dicţiune, poţi vorbi cât de repede ai vrea.

  Tăcere. Pake repetă pentru a treia oară. Nu merge, şi ceilalţi sunt exasperaţi. Fănică se trudeşte sa găsească un înlocuitor al „părintelui exasperat”. Pake, care învăţase din primul ceas cupletul şi melodia, încearcă mântuirea:

  — Să cânt cupletul.

  — Lasă, domnule, cupletul. De cuplet ne arde nouă acum? Pake râde.

  Lângă fereastră, în palton, a apărut d-l Boloveanu. Vine pentru fanfară. De când cu „repetiţiile de teatru”, nu mai are unde să-şi organizeze adunările pentru fanfară. De fapt, adunările acestea sunt reduse. Băieţii s-au plictisit de fanfară. Nu mai vin decât elevi din cursul inferior şi câte un întârziat în disciplină, care crede încă în ameninţările d-lui Boloveanu.

  „Repetiţia” de teatru înveseleşte pe maestru. Râde cu poftă. îşi aminteşte, însă, pentru ce a venit şi încearcă o învoială cu d-l Filimon. In acelaşi timp, scoate din buzunar o coală cu ştampila liceului şi semnătura prelungită a d-lui director. Coala trebuie semnată de toţi membrii fanfarei. Prin aceasta se obligau să vină regulat la repetiţii şi să asculte de cuvântul d-lui Boloveanu.

  Nu o iscăleşte aproape nimeni. Pretexte absurde sau inexistente. Câte unii, mai răutăcioşi, fac observaţii cu glas tare, ca să-i audă şi d-l Boloveanu.

  D-l Filimon dă explicaţii generale.

  — Domnilor, hei, nenişorule! Ascultaţi-mă. Să nu greşiţi cumva ieşirile, să vă pripiţi, să nu nimeriţi uşa. Sau să vă împiedicaţi. Aţi stricat tot efectul cu o ieşire proastă. Credeţi-mă pe mine. începe scena cu profesorii de muzică şi de gimnastică.

  Directorul – adică Bricterian – cheamă servitorul, zis Coteţ. Pe servitor îl joacă Vintilescu. Pentru că amândoi sunt din judeţul Severin. Directorul sună. Intră servitorul:

  — Ia cheamă, măi, pe domnii profesori de muzică şi gimnastică. Profesorii sunt chemaţi ca să dea lămuriri părintelui exasperat de orele suplimentare.

  Băieţii sunt obosiţi. Stau rezemaţi de ziduri şi privesc zbuciumul regizorului, al autorului şi al celor doi profesori de muzică şi gimnastică. Totuşi, unii lucrează. Gianni „repetă” rolul cu Morariu, dansând. Fănică se trudeşte să înveţe pe cei cu cupletele grele. La răstimpuri îi ascultă şi îi ameninţă încruntat când fac prea multe greşeli. Bricterian încearcă la orgă, cu un deget, Cavalcada Walkyriei.

  Cel mai mulţumit e, însă, Robert. Se plimbă prin clasă cu picioarele încovoiate în ritmul unui dans improvizat pe muzica cupletului, cu capul lăsat într-o parte, cu mâinile depărtate de trup, ochii pe jumătate închişi. Sorbea deja gloria, voluptatea bisării în scenă deschisă, după cum ne-a mărturisit el.

  Se opreşte în faţa mea. Mă bate pe umăr şi apoi îmi încredinţează