— Ştii c-am învăţat cupletul Bacalaureatului?

  — Impecabil. Mi-am'aranjat şi costumul. Şi cum am să mă fardez. Ochii făcuţi, buzele roşii, puţin roşu în obraz… îi tai pe toţi… Or să se uite damele la mine.

  Şi nu numai atât. La repetiţia generală, el se va învăţa să privească -în timp ce cântă cupletul – prin loji.

  — Aşa fac toţi artiştii mari. Iar după reprezentaţie, îţi jur c-am să primesc scrisori de dragoste şi declaraţii.

  Tace. Mă priveşte în ochi şi îmi zâmbeşte dulce. Mă mângâie pe obraz.

  — Al dracului mai eşti tu, doctore.

  Plecăm în grupuri. Filimon povesteşte anecdote şi băieţii râd zgomotos, ca să-i facă plăcere. în faţa porţii ne despărţim în trei cete. Băieţii mondeni se îndreaptă către Calea Victoriei.

  Noi, actorii, nu ne îngrijim de lecţii. Profesorii nu îndrăznesc să ne asculte. îi minţim că facem repetiţii în fiecare zi, toată după-ami Profesorii ne cruţă. Fiecare se gândeşte că îşi are un reprezentant pe nă. Aşa sunt profesorii: oameni cumsecade.

  VII. DRUMUL CĂTRE MNE ÎNSUMI.

  Trebuie să mă cunosc. Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?

  Ceva mai mult. Eu am căutat să mă supun acestor trăsături pe care le-am socotit părţi din sufletul meu. Mi le-am impus şi mi le-am însuşit. Ce se va întâmpla cu ele, dacă voi şti că nu sunt decât nişte vestminte îmbrăcate în silă? Voi putea, oare, să le părăsesc fără să mă copleşească golurile sufletului meu?

  Am hotărât de multe ori să mă analizez până la capăt, să pătrund cât mai adânc şi calm în suflet. Dar n-am izbutit. Niciodată nu m-am putut concentra. N-am putut gândi asupra mea însumi. De câte ori încercam să mă analizez, mă trezeam într-un întuneric desăvârşit. De unde să încep să mă caut? Unde aş putea fi eu însumi?

  Ce căutam eu? Sufletul meu. Unde? Şi cum se putea recunoaşte adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?

  Gândurile se risipeau. Mă deşteptam cugetând la alte lucruri. începeam din nou, încăpăţânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apăsând tâmplele. Acelaşi întuneric. Şi nu întâlneam, nicăieri, nici o lumină, nici un sprijin. Cum să ajung la mine însumi? Cum să-mi cunosc eu sufletul şi să vieţuiesc întocmai după nevoile lui?

  Pentru că eu vreau să mă cunosc, pentru a înţelege calea pe care va trebui să păşesc.

  Am pierdut, odată, o după-amiază întreagă. Am aflat un singur lucru, pe care-l bănuiam, însă, de mult: că eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut şi cu atât mai puţin celui din ziua trecută. Ceea ce m-a uluit. Nici nu mai înţelegeam acum rostul hotărârii mele de a-mi găsi sufletul. Dacă sufletul meu nu e unui, ci o infinitate, cum l-aş putea cunoaşte pe cel adevărat? Eu am observat că, de-a lungul zecilor de conştiinţe, există o linie de continuitate. Dar mă îndoiesc asupra realităţii acestei linii de continuitate, care ar alcătui personalitatea. Mi se pare că ea se datoreşte voinţei mele sau sugestiilor celor din jurul meu. Am observat că un om se trudeşte să nu dezmintă ceea ce crede el sau alţii despre sine. Personalitatea n-ar fi, atunci, decât ceva impus de voinţă, iar nu izvorât întocmai dinlăuntrul sufletului. Ar fi numai o mască.

  Dar tot ce am scris până acum ştiu că nu e adevărat. Ştiu că există un singur suflet, răsfrânt în mii de atitudini trecătoare. Că acelaşi suflet se află îndărătul tuturor stărilor de conştiinţă. Că, de multe ori, se strecoară într-însul stări de conştiinţă streine, dar acestea sunt trecătoare şi pot fi îndepărtate la cea dintâi cercetare lăuntrică.

  Eu simt, deci, că există un singur suflet în mine. Dar cum să ajung la el? Lucrul mi se pare atât de greu, încât mă înfioară. Dacă mi s-ar da o problemă de algebră sau de geometrie – cu toată slăbiciunea mea la matematică – eu aş putea-o rezolva sau aş putea indica mijlocul prin care s-ar putea rezolva. Aş şti, în cel mai rău caz, de unde trebuie să încep.

  Când încerc să mă găsesc pe mine însumi, însă, nu am nici o metodă, nici o indicaţie. Mie mi se pare o lume nouă. Am vrut să mă lămuresc citind cărţi de psihologie, dar în cărţile de psihologie nu se găseşte ceea ce caut eu. Acolo se cercetează alte lucruri, interesante, dar nu mijlocul de a mă cunoaşte pe mine însumi şi a intra în stăpânirea tuturor forţelor sufletului meu.

  Şi lucrul acesta e necesar. Altminteri, nu voi avea curajul să pătrund în viaţă. Eu ştiu că voi pieri dacă nu voi urma drumul sufletului meu.

  Sufletul meu… Iată ceea ce mă tulbură. Nu-l pot aduce la lumină. Aş vrea să-mi găsesc sufletul cum găsesc pancreasul unui câine la anatomie. Să-l măsor, să-l cântăresc şi să-l preţuiesc în valori. Aş vrea să ştiu dacă sufletul meu e sufletul unui adolescent melancolic sau al unui mascul întărâtat. Dacă eu sunt un om de ştiinţă sau un sentimental. Dacă mă pot încrede în preocupările mele actuale sau trebuie să fiu bănuitor şi să mă tem de timpurii schimbări.

  Pentru că sunt zile când voinţa mi-e sigură şi mintea limpede ca unui bărbat. Atunci lucrez cu sârg, plănuiesc lecturi şi scriu indicei cărţilor.

  Şi iară sunt zile când mă deştept târziu şi mă întorc abătut de 1 şcoală şi toate din jurul meu mi se par veştede şi inutile. Sunt zile care eu le urăsc.

  Ochii îmi alunecă de pe pagină şi îmi şterg mereu ochelarii, ca treacă timpul, şi mă întreb: