Sunt apoi ceasurile petrecute privind pe ferestruica mansardei me sau păşind pe străzi necunoscute, pe sub castani. Ceasuri care mă tulb ră, mă neliniştesc. Ceasuri în care nu mă recunosc. Atunci, un gând frământă şi eu, din toată puterea voinţei mele, îl izgonesc. Altminteri, pierde curajul. Eu mă întreb: dacă voi regreta mai târziu adolescenţa care mi-am petrecut-o, absurd, în marginea vieţii? Dacă voi plânge mai târziu cei şaptesprezece ani pe care îi am acum şi pe care îi sfârşesc în niansardă, singur, privind la răstimpuri doi plopi?

  Ştiu: nu sunt un băiat frumos, dar am şaptesprezece ani. Şi în ceasurile când ochii îmi alunecă de pe carte, iar voinţa îmi slăbeşte, mă gândesc mult la aceşti şaptesprezece ani.

  De multe ori, izbândesc. Lucrez până noaptea şi adorm fericit că m-am învins pe mine. Adorm surâzând.

  Alteori, însă, nu izbutesc să mă apăr. Sunt copleşit şi pornesc pe străzi.

  Şi toate acestea mă întristează. Trebuie să lupt mereu, trebuie să mă apăr împotriva sufletului meu, pe care nu-l cunosc şi care mi se dezvă-luie la răstimpuri, contradictoriu. Niciodată nu mi-am găsit sufletul acelaşi, în fiecare zi, altul. Iar eu trebuie să lupt ca să duc mai departe ceea ce începusem cu o lună, cu o săptămână, cu o zi mai înainte.

  Dacă m-aş cunoaşte… Atunci aş fi atât de sigur de mine însumi şi de viaţă… Aş spune: aşa mi-e sufletul, şi aşa vreau eu. Dar acum mi-e teamă de viitorul acela întunecat şi ameninţător către care mă îndrept călăuzit de un suflet orb. Dacă mai târziu se va face lumină şi voi înţelege că am apucat o cale greşită? Dacă mă voi simţi strein în lumea pe care o socotesc acum prietenă? Voi mai avea curajul să mă întorc pe aceeaşi cale şi să încep o altă viaţă, nouă? Şi voi avea putere…?

  De multe ori, încercând să aflu cine sunt, m-am înspăimântat. Nu mă recunoşteam în multe fapte împlinite şi vorbe rostite. Mi se părea că a fost altcineva. înainte de a adormi, mă gândeam la ziua care se scursese, fără veste. Mă întrebam: care a fost sufletul meu? Şi îmi apăreau suflete streine, şi mă înfioram.

  Am aflat că însuşi sufletul, pe care-l simţeam în timp ce citeam îmi era strein. Atunci adormeam obosit şi îndurerat.

  În alte zile, mă grăbeam să ajung acasă şi mă aţâţam la muncă şi eram stăpân pe gândurile şi pe sufletul meu.

  Şi păşind, astfel, auzeam revărsându-se pe vreo fereastră game la clavir sau sonate pe care le frământasem şi eu, demult, lăcrămând de ciuda degetelor prea mici şi a octavelor prea mari. Sau auzeam melodii care îmi deşteptau în suflet tristeţi şi păreri de rău. îndată încetineam pasul. Sufletul mi se schimbase. Eram abătut. Gândul odăiţei cu cărţi nu mă tulbura. Şi păşeam tot mai încet, şi ocoleam străzi multe până să ajung acasă, şi nu mă gândeam la nimic. Nici la vremea preţioasă pe care o pierdeam pe sub castani. Şi nici la cărţile pe care le voi scrie.

  Altă dată, mă întristau simple şi neînsemnate viniete risipite prin reviste. Undeva, o fată pe o bancă, sub un copac înfrunzit, iar în depărtare, liniile dealurilor pe care le ghiceam însorite. Gravura aceasta mă întristează întotdeauna când o privesc cu luare-aminte. Nici eu n-; putea spune pentru ce. Dar e atâta melancolie în privirea fetei, singură, sub copacul înfrunzit… Şi atâtea păreri de rău în liniile dealurilor, care există undeva, aproape de tot, şi pe care eu nu le privesc, ci trec alături, cu privirea aţintită către o lume moartă…

  Şi iarăşi mă întristează o vinietă tot atât de simplă. Un drum de ţară, mărginit cu plopi. în câmp se zăresc secerători. Iar pe drum, un drumeţ păşeşte. Banal. Plictisitor. Dar eu rămân mult timp privind plopii şi dru-' meţul. Poate mă gândesc la plopii din curtea cu grilaj de fier, pe care eu îi zăresc pe ferestruică. Mă gândesc la câmpurile pe care nu le văd decât vara sau în duminicile de primăvară, când umblu mult şi ajung departe de oraş.

  Ascund revistele şi citesc înainte. Dar nu pot citi. Mă mustru. Privesc pe ferestruică plopii şi acoperişurile plumburii şi aud – stinse M zgomotele din stradă. Câteodată se înnoptează. Poate de multe ori am lăcrămat, dar n-am ştiut aceasta.

  Apoi aprind obosit lampa.

  Atunci, odăiţa reînviază şi cărţile din rafturi îmi vorbesc, iar sufletul meu se întoarce. Şi întotdeauna regret timpul pe care l-am pierdut privind pe fereastră sau întristându-mă pentru o melodie de clavir şi o vinietă cu un drum de ţară, vara.

  Aş vrea să ştiu cine sunt, şi nu ştiu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudaţi. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit până acum un asemenea suflet printre adolescenţi. Dar nu-mi voi putea analiza personajele, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înţelege în adâncurile sufletelor.

  Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături streine, contradictorii…

  Iată de ce nu voi putea scrie niciodată Romanul adolescentului miopi singura mea nădejde.

  VIII. INCIPIT VITA NOVA.

  A nins toată ziua. Sufletul meu ar fi dorit, poate, să se simtă trist, dai nu i-am îngăduit eu. De aceea am fost astăzi fericit, pentru că aşa am voit eu. Am citit până noaptea târziu. Apoi am obosit şi m-am întrebat* asupra mea. A trecut toamna, şi multe lucruri dintre cele care îmi făgă-J duisem să împlinesc nu le-am împlinit. în caietul acesta am scris tot mafl rar şi mai puţin serios. Nu m-am analizat. N-am învăţat psihologie, ca să pot să mă cunosc.

  Au început să mă străbată alte gânduri. Au început să-mi placă alte lucruri. De chimie, îmi amintesc prea rar. Aş vrea acum să ştiu ce e sufletul, dar cred că lucrul acesta e