comunitar de cultură şi sport, un centru cu numele sfîntului Baruch Goldstein, fie ca Dumnezeu să răzbune sîngele vărsat. Nu v-ajunge? Nu-i nici o problemă, absolut nici una! Mai luaţi un dunam şi mai luaţi o capră, luaţi o turmă de capre, luaţi toată ramura grajdurilor şi-a coteţelor şi-a cocinelor, luaţi toată ţara, pizda mă-sii, ah, aţi şi luat-o.

Aplauzele care l-au însoţit se sting. Cîţiva tineri la capătul sălii, şi ei, pare-se, soldaţi în permisie, bat energic toba în mese.

— Ei, şefu’, Ioav sufleţelule, uite ce mutră face, ce te-ai speriat aşa, îţi jur, n-o să mai auzi vorbe din astea, am terminat, am spus, am promis, mi-am dat cuvîntul, ştiu, mi-a scăpat, nici o politică, nimic legat de politică, nimic, nu ocupaţie, nu cotropire, nu palestinieni, nu lumea-ntreagă, nu realitate, nici doi colonişti care merg prin oraşul vechi al Hebronului, haide, măi Ioav, dă-mi voie, numai unul, ultimul…

Mi se pare că ştiu ce face, şi de ce anume are nevoie acum cu disperare, dar Ioav dă energic din cap că nu e de acord, şi nici publicul nu vrea politică. Spaţiul se umple din nou de fluierături şi de bătăi în masă şi de strigăte care-i cer să se întoarcă la stand-up. Un moment, mes amis, insistă el, chestia asta o să vă placă, o să vă prăpădiţi după chestia asta, vă garantez, ascultaţi: Prin oraşul vechi, pe lîngă cei doi colonişti trece un arab. Să-i zicem arăbelul, nume generic – fluierăturile şi bătăile în masă se sting, ici-colo se zăresc zîmbete. Deodată se aude un difuzor al armatei anunţînd că peste cinci minute începe interdicţia de circulaţie pentru arabi. Colonistul dă jos arma de pe umăr, îi trage arăbelului un glonte în cap. Celălalt colonist se miră un pic: Pe cinstea mea, un om evlavios ca tine, de ce-ai făcut asta? Şi-atunci evlaviosul se uită la el: Ascultă, ştiu unde locuia, era absolut imposibil s-ajungă acasă la timp.

Publicul rîde uşor jenat. Sînt şi unii care-şi exprimă rezerva prin şuierături zgomotoase, şi o femeie chiar ţipă: „Ruşine!“. În schimb, şeful sălii chicoteşte şi scoate nişte sunete care aduc uimitor cu un ciripit, ceea ce stîrneşte în public pufnituri de rîs mai puţin stînjenite.

— Vezi tu, Ioavus? se bucură omul nostru de pe scenă şi simte, pare-mi-se, că şmecheria lui reuşeşte. Nu s-a-ntîmplat nimic! Asta-i partea frumoasă a umorului, că uneori te poate face să şi rîzi, şi, dacă mă-ntrebaţi, fraţilor, asta-i problema cea mai serioasă a celor de stînga, că nu ştiu să rîdă. Una ca asta nu există, aţi văzut vreodată un tip de stînga care să rîdă? Mie-n sută că nu, nici măcar atunci cînd e singur n-o să rîdă, şi el în general e singur, dar nu ştiu cum pe ăia de stînga situaţia nu-i amuză deloc! Nu-i înţeleg… Rostogoleşte rîsul lui din măruntaie, şi publicul începe să hohotească de rîs împreună cu el. V-aţi gîndit vreodată cum ar arăta lumea fără cei de stînga? Îi aruncă o privire lui Ioav, şi din nou o privire spre public, simte că i se mai acordă încă un credit excepţional pentru cîteva clipe, şi dă năvală înainte: Gîndiţi-vă numai ce chef grozav ar putea să fie, Netania mamă, închideţi ochii o clipă, dragilor, închipuiţi-vă o lume în care puteţi să faceţi orice-orice, tot ce vă trece prin cap, şi nimeni nu vă arată cartonaş galben pentru nimic. Nu mai există cartonaş galben! Nu mai există cartonaş roşu! Nu mai sînt mutre acre la televiziune, nu mai sînt articole suferinde de ulcer la ziar! Nu mai sînt cei cinzeci de ani să ne toace la cap zi şi noapte că hîr, că mîr, cotropire, vedeţi mata, nu mai sînt ăia de stînga care-au uitat că sînt evrei! Oamenii i se alătură, se lasă în voia lui, şi el se entuziasmează de căldura care vine dinspre ei, şi evită tot timpul s-o privească pe femeia mărunţică. Vă vine să ordonaţi interdicţie de circulaţie o săptămînă într-un sătuc? Ţac, poftim interdicţie de circulaţie! O zi şi înc-o zi şi înc-o zi, oricît poftiţi… Încă o privire spre şeful sălii: Bancuri despre cei de stînga nu se consideră politică, n-am dreptate, Ioavus? E o dare de seamă factuală şi-atît, excelent, unde eram, ai chef să vezi arabi dansînd la punctul de control? Ţac! N-ai decît să spui un cuvînt şi ei dansează, cîntă, se dezbracă. Ce bucurie de viaţă e în poporul ăsta exotic! Şi cum se deschid ei mulţumită atmosferei speciale care domneşte la punctele de control! Şi cît de tare le place să cînte acolo în cor imnul ţării! Cîh-tă vreh-me îh-încă îhn adîh-îh-ncul inih-mii! Şi cum se leagă ei de latura feminină din firea lor! Bună dimineaţa, soarele-i pe cer, fute-mă zdravăn, grănicer! Începe să-şi mişte trupul cu eleganţă, îşi leagănă şoldurile şi şezutul în ritmul vorbirii, bate din palme fără grabă subliniind cuvintele: Bună dimineaţa, soarele-i pe cer, fute-mă zdravăn, grănicer! Trupul lui în mişcare se reflectă în ondulaţii vagi în vasul de aramă din spatele lui. Cîţiva bărbaţi i se alătură, iar el, cîntînd, îi îndrumă să rostească vorbele cu accent arăbesc puternic. Ostaşii în permisie cîntă şi ei, răcnesc cîntecul (abia după o scurtă ezitare, pare-mi-se, şi nu pentru că acest cîntec le-ar fi rănit sensibilitatea, ci pentru că e un cîntec al grănicerilor, altă armă), iar acum cîntă şi trei sau patru femei, ţipă, înghit ici-colo cîte un anumit cuvînt, dar în locul în care sar peste cuvînt ele aplaudă cu entuziasm excesiv, şi una dintre ele izbucneşte chiar în chiote, şi tot cîntatul nu e pur şi simplu cîntat, nu e cîtuşi de puţin, mi se pare că omul de pe scenă îşi bate joc de public şi îl manipulează, şi o clipă mai tîrziu pare că tocmai publicul, în şiretenia lui,