— Ţi-am găsit gazdă, îl întrerupse el vorbind repede. Dar maşina nu poate aştepta prea mult în faţa casei. E un prieten al meu, de încredere. M-a rugat doar să mă grăbesc.

  — Dacă dumnealor sunt de acord, cred că aş mai putea rămâne aici, vorbi Bibicescu.

  — Este o mare cinste pentru noi să găzduim un autor dramatic de o asemenea valoare, începu învăţătorul făcând un pas spre Weismann.

  — Mă simt foarte bine aici, continuă Bibicescu. Am chef de scris, nu mă deranjează nimeni. Şi de când sunt aici, să bat în lemn, n-am mai avut nici o criză…

  — Mă duc atunci să vorbesc cu prietenul meu, să nu mai aştepte, făcu Weismann îndreptându-se spre uşă.

  Bibicescu îşi rezemă braţele de birou şi îşi duse amândouă palmele la frunte, cu un aer deznădăjduit.

  — îmi pare rău că v-am deranjat, se scuză doamna Porumbache. Nu ştiam nimic. O fi uitat Petrică să-mi spună, că a fost tot bolnav. A venit domnu' Mişu cu maşina şi m-a rugat să-l însoţesc, ca să-i arăt casa şi intrarea. Spunea că trebuie să fim prudenţi…

  — S-a aranjat, făcu Mişu revenind în salon. Ne stă la dispoziţie pentru altă dată. Continuă, continuă! se adresă el lui Bibicescu. Am să te ascult şi eu vreo 10-l5 minute. Dar nu mai mult, pentru că sunt aşteptat într-altă parte…

  Drept răspuns, Bibicescu îşi luă foile scrise, le băgă într-o mapă şi deschise sertarul biroului. Mişu Weismann se apropie repede de el.

  — Dacă nu vrei să mai citeşti, cel puţin dă-mi-le să le expediez, îi şopti el. Am o ocazie, săptămâna viitoare. îţi trimisesem vorbă prin Biriş, adăugă coborând şi mai mult glasul.

  — N-am terminat, spuse Bibicescu. Am scris numai două acte. Şi trebuie să le mai transcriu o dată, după lectură. De-abia la lectura cu glas tare îmi voi da seama dacă e destul de dramatică. Tocmai începusem, când m-ai întrerupt…

  Mişu Weismann, îi luă braţul şi-l îndemnă către fundul salonului. Doamna Porumbache se aşezase şi ea pe scaun şi acum toţi patru îi priveau de departe, fără să îndrăznească să vorbească, parcă tot aşteptând să li se spună că spectacolul va reîncepe în curând.

  — Erai să faci o gafă, şopti Weismann continuând să-l ţină de braţ şi plimbându-se cu el în fundul salonului. Sper că nu le-ai spus nimic.

  — Nu, răspunse Bibicescu distrat. Sunt nişte oameni foarte de treabă. Nu sunt deloc indiscreţi.

  — Cred că ţi-ai dat seama că e un lucru extrem de grav, continuă Mişu coborând şi mai mult tonul. Nu uita că sunt atâtea vieţi în joc, în afară de libertatea şi vieţile noastre…

  Apoi se întoarse şi, îndreptându-se spre grupul care-i privea de departe, începu să vorbească tare, degajat.

  — Atunci, suntem înţeleşi. Am să-ţi mai dau un semn de viaţă într-una din zilele astea…

  Văzându-l că se apropie, doamna Porumbache se ridică de pe scaun.

  — Mai stai, coană Viorico, îi spuse învăţătorul. Că poate începe din nou şi asculţi şi dumneata. E ca la teatru…

  — O să reiau lectura mâine seară la aceeaşi oră, anunţă cu solemnitate Bibicescu.

  Dezamăgiţi, se ridicară toţi în picioare. Bibicescu începu să aşeze, tăcut, scaunele la locurile unde se aflau de obicei, lângă perete şi în jurul canapelei.

  „E duminică, îşi spuse Biriş, ar trebui să fie acasă.” Rămase câtva timp cu urechea la pândă, apoi apăsă din nou pe butonul soneriei, sunând prelung. De data aceasta auzi un mic zgomot în odaie şi paşi care se apropiau de uşă.

  — Sunt eu, Biriş! strigă.

  Ştefan îi deschise repede şi-l privi uimit, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i aducă o veste proastă.

  — Sper că nu te deranjez, spuse Biriş intrând.

  Dar dădu cu ochii de şevaletul acoperit în grabă cu o pânză albă, murdară, şi rămase încurcat în mijlocul camerei.

  — Tocmai mă pregăteam să pictez, spuse Ştefan. M-am reapucat de pictură… Dar nu mai e ca înainte, adăugă încurcat, încercând să zâmbească. Nu mai reuşesc…

  Ridică pânza de pe şevalet şi îi arătă. Pe o bucată mare de carton alb, îşi plimbase pensula parcă la întâmplare; se distingeau, de o parte şi de alta, două mase informe de culoare neprecisă, vânăt-întunecată, legate între ele printr-o spirală sinuoasă, şovăitoare. Biriş se apropie şi le privi cu atenţie.

  — Seamănă cu un fel de labirint…

  — Nu mai reuşesc, repetă Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit. Altădată, în camera secretă, era de ajuns să pun mâna pe pensulă ca să simt că pătrund în alt Univers, în altă parte. Acum, pictez la întâmplare. Vreau să spun că nu mai pot ieşi din mine, că nu mai regăsesc nimic…

  — Da; seamănă totuşi cu un labirint, reluă Biriş, arătându-i direcţia spiralei. Dacă ai mai adăuga aici o linie, două…

  — Am încercat cu tot felul de culori, continuă Ştefan, dar nu merge. Revin mereu la această nuanţă; parcă aş presimţi că, dacă aş şti cum s-o utilizez, aş găsi tonul just… Cred că ai înţeles că o caut pe Ileana, adăugă evitându-i privirile, şi intimidat deodată, se aşeză pe scaun. Atunci, când pictam, în camera secretă, era de-ajuns să-mi amintesc de maşină, ca să le regăsesc pe toate: pădurea, noaptea de Sânziene şi pe ea, Ileana… Nu ştiu cum să-ţi explic…

  — Cred că înţeleg, spuse Biriş. într-un anumit sens, încercai şi tu, ca Proust, o regăsire a timpului pierdut…

  — Nu; nu e asta, îl întrerupse Ştefan. Era un altfel de Timp. Nu-l trăisem, încă; nu era legat de trecutul meu. Era altceva, venit parcă dintr-altă parte… Dar, în fond, n-are nici o importanţă, făcu repede, cu un glas pe neaşteptate înăsprit.

  Se ridică şi acoperi şevaletul, apoi se apropie de fereastră şi privi în