Aş vrea acum, reîncepu după o scurtă pauză, cu un alt glas şi apucând teancul de foi scrise de pe birou, aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre semnificaţia acestei piese. Pretind că am făcut o mare descoperire. Pretind că am descoperit un mit românesc al Morţii, necunoscut sau dispărut în restul Europei. O să vedeţi îndată în ce constă acest mit. Dar afirm, de la început, că sunt cel dintâi scriitor european care să fi îndrăznit a utiliza, într-un chip cu totul neaşteptat, un mit al Morţii ca subiect pentru o dramă modernă…

  Se opri din nou, îşi trecu absent mâna prin păr, apoi ocoli încet biroul, apucă teancul de foi scrise şi începu să le răsfoiască, parcă ar fi căutat ceva. în cele din urmă ridică din umeri şi, hotărându-se brusc, trecu din nou în faţa biroului, pregătindu-se de lectură. îşi drese glasul, îşi opri privirile, pe rând, asupra fiecăruia, dar nişte priviri depărtate, ca şi cum nu i-ar fi văzut, şi începu.

  — Scena reprezintă ruinele unui block-haus din Stalingrad. în timp ce cortina se ridică încet, se aud exploziile artileriei sovietice. Exploziile vor continua, la intervale egale, în tot timpul actului I. Se va înţelege că bombardamentul acesta continuu durează de la începutul asediului şi că nu va lua sfârşit decât o dată cu zdrobirea ultimelor rezistenţe. E ca un fel de leit-motiv într-o simfonie…

  Se-ntrerupse şi-şi ridică ochii din manuscris.

  — Vă aduceţi aminte de începutul Simfoniei a cincea a lui Beethoven, de Simfonia destinului…

  Începu s-o fredoneze, bătând în acelaşi timp cu pumnul în birou.

  — Ta, ta, ta, ta! repetă el melodia bătând din nou cu pumnul patru lovituri scurte. Ta, ta, ta, ta!… Ta, ta, ta, ta!… „Aşa bate soarta în poartă!” Acesta e înţelesul motivului muzical cu care se deschide Simfonia. Tot aşa, aici, destinul e semnificat, de la început, prin exploziile neîntrerupte ale artileriei sovietice… în scenă e întuneric, îşi reluă Bibicescu lectura. Doar într-un colţ, spre dreapta scenei, se zăreşte o lumină sfioasă. Un rănit încearcă să citească o scrisoare la lumina unei lămpi electrice, de buzunar. în stânga scenei, se distinge un coridor pe jumătate îngropat sub ruine. La gura coridorului…

  Se întrerupse şi, depărtându-se de birou, începu să explice decorul.

  — Aici începe coridorul, arătă el spre stânga salonului. Ruinele, molozul, ajung până în mijlocul scenei; şi făcu repede câţiva paşi spre birou, arătând. Se ghiceşte că o bombă a căzut nu de mult chiar deasupra coridorului, spărgându-i bolta şi omorând, probabil, tot grupul care se găsea adăpostit acolo, în întuneric, nu se disting decât ruinele şi câteva corpuri. Un minut de la ridicarea cortinei, se aud paşi grei, împleticiţi, ca ai unui om care înaintează anevoie prin întuneric, printre ruine.

  Şi Bibicescu începu să păşească rar, în jurul biroului trântind piciorul ca să facă zgomot, tuşind, murmurând.

  — Câteva clipe în urmă apare un colonel cu o lanternă electrică în mâna dreaptă, citi Bibicescu din manuscris. Este îmbrăcat într-o uniformă uzată de campanie. Se îndreaptă încet spre mijlocul scenei şi-şi roteşte privirile în jurul lui. Colonelul: Ce s-a întâmplat aici!

  Nemulţumit de cum citise, Bibicescu îşi desprinse ochii de pe manuscris, făcu câţiva paşi în faţa biroului şi strigă deodată, cu o voce străină, profundă: Ce s-a întâmplat aici? Unde sunt oamenii? Sergenţi Apoi se întoarse încet spre birou, ridică manuscrisul în faţa ochilor şi citi.

  — Rănitul care se află în colţul din dreapta al scenei îşi continuă lectura scrisorii ca şi cum nu l-ar fi auzit. Colonelul se îndreaptă spre el. Colonelul: Ce s-a întâmplat? Unde e sergentul? Soldatul continuă să citească. Apropiindu-se de el, colonelul îi pune mâna pe umăr. Colonelul: Nu mă auzi? Unde sunt ceilalţi?… Dar soldatul citeşte înainte fără să-şi ridice capul…

  Bibicescu se întrerupse şi, cu un zâmbet misterios, se adresă direct celor trei, care-l ascultau, departe, aşezaţi cuminţi pe scaune.

  — După cum o să înţelegeţi mai târziu, soldatul era şi el mort, aşa cum erau toţi ceilalţi din jurul lui. Dar explozia îl omorâse tocmai când citea scrisoarea primită de la soţia lui, şi soldatul încă nu înţelesese că murise. Voia cu orice preţ să sfârşească de citit scrisoarea. Dar, evident, se trudea zadarnic s-o sfârşească. Pentru că el, murind, ieşise din Timp şi nu mai putea împlini o acţiune care necesita curgerea Timpului. Aşa că, într-un anumit fel, era condamnat să citească la infinit aceeaşi scrisoare, fără să poată ajunge vreodată la ultimul cuvânt… Dar, evident, colonelul nu ştia că era mort. îl vedea acolo, în faţa lui, cu lampa electrică de buzunar într-o mână, cu scrisoarea în cealaltă. Aşa că încearcă din nou să-i vorbească, şi-şi pierde chiar răbdarea. Colonelul – reluă Bibicescu lectura -: Ai surzit? Ce s-a întâmplat aiciV…

  Atunci se auziră mai multe bătăi, din ce în ce mai puternice, şi uşa se deschise. în prag apăru Mişu Weismann cu doamna Porumbache. Mişu salută cordial şi se îndreptă grăbit spre Bibicescu.

  — Haide repede, că maşina nu ne poate aştepta prea mult, îi spuse.

  De cum îl văzuse intrând, Bibicescu nu făcu nici un efort să-şi ascundă plictiseala că fusese întrerupt. Trânti foile şi, ocolind biroul, se aşeză pe scaun.

  — Ce maşină? întrebă el enervat.

  — Nu ţi-a spus Biriş că ţi-am găsit gazdă şi că am să trec să te iau, săptămâna asta, pe seară?

  — Nu mi-a spus nimeni, nimic.

  Mişu Weismann întoarse întrebător capul spre doamna Porumbache.

  — Mie mi-a spus să-i aduc doar valiza cu rufe, se scuză ea.

  — Tocmai le citeam prima scenă din actul I, începu Bibicescu. îmi pare rău. Dacă aş fi ştiut că am să fiu întrerupt, amânam pe altă dată…

  O clipă, Mişu Weismann păru derutat.

  — în cât timp crezi că poţi fi gata?

  — Gata de ce? îl întrebă Bibicescu privindu-l cu înţeles în ochi. Gata de aventură? De aventura cea mare?