…Biriş îl ascultase concentrat, silindu-se să înţeleagă. Voi să spună ceva, dar Mişu Weismann nu-i lăsă timp.

  — îl mai vezi pe Viziru? îl întrebă coborând puţin glasul.

  — Nu l-am mai văzut cam de mult. Dar acum ştiu unde stă. Am să trec pe la el îndată ce mă voi înzdrăveni.

  — Spune-i să păstreze contactul cu Bursuc, făcu Weismann coborând şi mai mult glasul. E foarte important. Avem nevoie de Bursuc. Să continue să-l vadă, să stea cu el de vorbă, să-l descoasă… Spune-i că e un lucru foarte important…

  Biriş începu să zâmbească.

  — Nu înţeleg nimic, dar am să-i spun. Nu ştiu despre ce contact poate fi vorba…

  — L-a văzut astă-vară în Moldova, îl întrerupse Weismann. Au stat împreună o săptămână şi au rămas prieteni. E foarte important. Avem nevoie de Bursuc…

  Din seara când venise, Bibicescu scria mereu. în timpul zilei, nu mai intra nimeni la el. Irina venea dimineţile, cu ceaiul, şi avea grijă să-l anunţe, bătându-i în uşă cu un sfert de ceas înainte de fiecare masă, ca să aibă timp să-şi sfârşească în linişte pagina începută.

  — O sută cincizeci de pagini! izbucni într-o seară Bibicescu după ce se aşeză la masă.

  Trecuse o săptămână de când venise.

  — Trebuie să vă gândiţi că fiecare pagină a fost scrisă şi rescrisă de cel puţin trei ori. Asta înseamnă 450 de pagini, deci mai mult de 60 pagini pe zi. Ce spui, domnu' Vasile? se întoarse el spre învăţător.

  — Un al doilea Nicolai Iorga, rosti învăţătorul cu evlavie. De-abia aşteptăm să ne-o citiţi, s-o admirăm şi noi…

  Bibicescu începu să mănânce, prelungind într-adins tăcerea, cu un zâmbet misterios. Apoi ridică brusc capul şi-şi roti privirile în jurul mesei.

  — Primele două acte sunt deja scrise. Dacă sunteţi de acord, şi nu vă deranjează prea mult, am să vi le citesc astă-seară, după cină…

  Apoi, cu un efort, ca şi cum s-ar fi trudit să improvizeze o scenă al cărui text îl uitase printr-o bruscă amnezie, zâmbi, privi pe rând pe fiecare şi, dând ca din întâmplare cu ochii de farfurie, începu să mănânce încet, concentrat, simţindu-se ţinta atenţiei generale. Tăcerea se prelungea.

  — Să-l culc întâi pe Gheorghiţă, spuse Irina ridicându-se.

  — Păcat! făcu învăţătorul. Mi-ar fi plăcut să asculte şi el, să se obişnuiască de mic cu capodoperele. Şi-ar fi amintit mai târziu că, la vârsta de şase ani, a ascultat, citită chiar de autor, celebra piesă… Ce titlu i-aţi pus? întrebă el.

  — întoarcerea de la Stalingrad, rosti rar, solemn, Bibicescu.

  — Frumos titlu! şopti doamna Ivaşcu. Păcat că n-are să poată fi jucată, cu ruşii aici, peste noi…

  — N-aveţi nici o grijă, spuse Bibicescu zâmbind. Va fi jucată. Şi va fi jucată foarte curând. Evident, nu aici. Va fi jucată în străinătate…

  Apoi se sculă brusc.

  — Ar fi mai bine să v-o citesc la mine, în salon, spuse. E mai multă atmosferă. Vă aştept într-un sfert de ceas…

  Când au intrat în salon, l-au găsit aşteptându-i în picioare, rezemat de birou, ţinând în mână un teanc de foi scrise. La o mare distanţă de birou, în mijlocul salonului, Bibicescu aşezase trei scaune, unul lângă altul. îi pofti ceremonios, înclinând puţin capul, să se aşeze. Apoi trecu în faţa biroului, lăsă hârtiile, îşi băgă mâna în buzunar şi începu să vorbească, adresându-se de departe, cu un glas de scenă, ca şi cum ar fi vorbit în faţa unei săli pline.

  — Doamnelor şi domnilor, rosti el, înainte de a vă citi primele scene din noua mea piesă, aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre titlul, conţinutul şi sensul acestei piese. Titlul, întoarcerea de la Stalingrad, precizează de la început că e vorba de o piesă care se inspiră dintr-un eveniment istoric, mai bine zis o catastrofă istorică recentă, chiar foarte recentă. în afară de interesul acţiunii şi, cum veţi vedea îndată, valoarea mitului pe care-l scot la iveală – ţin să vă atrag atenţia că, utilizând un subiect atât de recent ca asediul Stalingradului, nu voi mai putea fi acuzat, cum am fost acuzat de atâtea ori, că m-am inspirat din operele inedite ale altui mare autor dramatic, sau chiar că l-am plagiat, în sensul că am utilizat manuscrisele lui în propriile mele opere. E vorba de Partenie, adăugă el după o pauză.

  Irina îşi făcu repede cruce şi se aplecă spre urechea doamnei Ivaşcu.

  — A fost logodnicul Ioanei, şopti ea. A iubit-o foarte mult… Bibicescu se încruntă şi o privi lung, sever.

  — V-aş ruga să nu mă întrerupeţi, spuse. Toate comentariile le puteţi face în pauza care va urma acestei scurte introduceri… Deci, ca să reiau firul, am fost acuzat că ultimele mele opere sunt inspirate din manuscrisele lui Partenie. Adevărul este exact contrariul. Aceste manuscrise, pe care le-am descoperit printr-o serie de întâmplări extraordinare, şi care sunt astăzi în posesiunea mea, aceste manuscrise au fost corectate şi completate de mine ca să poată fi puse în scenă. Vă amintiţi, cred, de Priveghiul, pe care l-am pus personal în scenă acum şase ani, când eram directorul Teatrului Naţional. Vă pot spune un lucru pe care nu l-am spus încă nimănui: mai mult de jumătate din piesa aceasta îmi aparţine.

  …Făcu o lungă pauză, privindu-i pe rând, în ochi. Doamna Ivaşcu se simţea incomod pe scaunul cu spetează, care o silea să stea în capul oaselor, dar, intimidată, nu îndrăznea să se mişte.

  — După cum ştiţi, reluă Bibicescu, Partenie a murit în 1939; deci, în nici un caz n-ar fi putut lăsa în manuscris o dramă inspirată dintr-o catastrofă istorică petrecută patru ani după moartea lui. Aşadar, nu voi mai putea fi acuzat că am plagiat manuscrisele lui Partenie…