Irina cu şaluri de lână pe spate, iar învăţătorul îmbrăcat cu un palton vechi, Bibicescu îşi lua pardesiul de pe umeri, îl lăsa pe speteaza fotoliului şi începea. Uneori se întâmpla să asiste şi Mişu Weismann, dar acelea erau seri ratate, pentru că Weismann nu putea rămâne niciodată până la sfârşit şi Bibicescu îşi relua anevoie lectura după întreruperea provocată de plecarea lui.

  — Când ai de gând să vii? îl întreba Mişu. Odată îl luă de braţ şi-l duse în fundul salonului.

  — Tot ce mi-ai dat, a şi ajuns, îi şopti. E în siguranţă. în curând o ştergem şi noi. Să fii gata cu manuscrisul.

  Mişu venea întotdeauna cu maşina, era grăbit, nervos şi se interesa întâi dacă Bibicescu a făcut vreo imprudenţă, dacă a primit vizite, dacă a ieşit cumva să se plimbe în timpul zilei. Dar Bibicescu aproape că nu ieşea din casă, şi singura vizită i-o făcuse Biriş, într-o după-amiază de duminică. Uneori, serile, atunci când nu era anunţată o şedinţă de lectură, Irina venea să-l ia, să se plimbe pe străzi. Bibicescu se lăsa anevoie, pretextând că se simte obosit, că îi e frică să nu aibă o criză, dar în cele din urmă, pornea alături de Irina, în întuneric, şi umblau aşa un ceas, aproape fără să-şi vorbească. Doar într-o seară, pe bulevard, îi spuse deodată:

  — Când am să fiu celebru, la Paris, după premieră, şi am să mă întorc nopţile acasă, am să-mi amintesc de plimbarea asta. Am să-mi amintesc că mă plimbam pe furiş, în întuneric, să nu mă recunoască cineva, în timp ce canaliile de la teatru, pe care eu le-am creat şi cărora le distribuiam rolurile principale când eram director, în timp ce canaliile se plimbă liberi, nestingheriţi, şi continuă să trimită denunţuri împotriva mea… Mi-a spus conu' Mişu că iar s-au primit denunţuri la Prefectură, adăugă coborând glasul.

  Dar ridică dispreţuitor din umeri şi-şi continuă drumul fără să mai scoată un cuvânt.

  Câteva seri în urmă, intrând în salon, cei trei rămaseră surprinşi în prag. Era aproape întuneric. Biroul fusese lipit de perete, iar lampa acoperită sub dosare. Pe locul biroului se aflau două scaune peste care Bibicescu aşezase un cearşaf. Pe alte scaune, alături, se aflau atârnate haine, în aşa fel încât să lase impresia că sunt oameni îngenuncheaţi. Cu o lanternă de buzunar, Bibicescu îşi conduse gazdele la locurile lor. în salon era mai frig ca niciodată şi veniseră toţi cu paltoanele.

  — O să înţelegeţi îndată ce se întâmplă, le spuse Bibicescu. E scena principală. Acum începe să se precizeze mitul morţii…

  Se apropie de birou, îşi luă manuscrisul şi aşezându-l sub conul luminos al lămpii, începu să citească.

  — Drum la marginea unui sat, în Moldova. De o parte şi de alta troiene de zăpadă – şi arătă cu mâna spre cearşaf. La căderea nopţii, se disting, pierzându-se în întuneric, umbre de oameni îngenuncheaţi în zăpadă. Câteva minute de la ridicarea cortinei pe scenă domneşte linişte deplină. Deodată se aude o voce înăbuşită din fundul sălii: Simt că se apropiel fi văd… Atunci se ridică din toate părţile un murmur confuz, se aud frânturi de rugăciuni. Preotul, care rămăsese în picioare, în mijlocul drumului, preotul…

  În clipa următoare, Bibicescu stinse lampa de birou şi aprinse cu o neaşteptată îndemânare o lumânare pe care o ţinuse ascunsă sub hârtii.

  — Preotul, continuă el cu o voce gravă, îşi aprinde lumânarea. Unul după altul, oamenii îngenuncheaţi îşi aprind şi ei lumânările…

  Spunând aceasta, Bibicescu se apropie de scaunele pe care atârnase hainele şi aprinse mai multe lumânărele, pe care le fixase de mai înainte, cu grijă, de speteze.

  — în câteva minute, continuă Bibicescu, scena întreagă se umple, până foarte departe, de sute de lumânări aprinse. Preotul îngenunchează şi el, în zăpadă, şi-şi pleacă fruntea.

  În timp ce vorbea, Bibicescu îngenunche, cu lumânarea aprinsă, în faţa scaunelor. Lăsase manuscrisul pe birou şi juca acum scena pe dinafară, schimbându-şi glasul după personajele pe care le întruchipa, continuând totuşi să dea – cu vocea lui obişnuită, de lector – explicaţiile necesare.

  — Se vede cum trece, venind din fundul scenei, un convoi întreg de umbre. Sunt soldaţi în uniforme zdrenţuite, unii dintre ei răniţi, târându-şi picioarele, sprijinindu-se în cârje sau în arme, susţinându-se unii pe alţii, fără să privească în jurul lor, privind tot înainte, peste zăpadă; şi parcă ar fi toţi orbi, căci nu-şi îndreaptă privirile spre oamenii îngenuncheaţi alături de ei, parcă nici nu i-ar vedea. Din când în când, câte-o umbră, trecând foarte aproape de lumânări, le stinge.

  Bibicescu suflă una din lumânările de pe scaune.

  — Şi totuşi, lumânările acestea le luminează drumul. înţelesul scenei e acesta: că morţii nici măcar nu-şi mai dau seama de cât facem noi, oamenii vii, pentru ei, că morţii îşi continuă existenţa datorită nouă, dar ei nu o ştiu. Ei cred că viaţa nouă care începe acum, o dată cu moartea lor, viaţa aceasta nouă le aparţine pe de-a-ntregul.

  Irina, care îngenunchease de mult, în întuneric, nu se mai putu stăpâni şi-şi prinse faţa în mâini, începând să plângă. Doamna Ivaşcu o apucă de braţ şi-i şopti enervată, plecându-se aproape de urechea ei:

  — Taci, proasto! Taci, că te aude…!

  Dar Bibicescu continua să vorbească, ţinând lumânarea în mână, adresându-se întunericului sălii.

  — Aici cred că am adus un lucru nou, neobişnuit în teatrul modern, un lucru pe care numai un Shakespeare l-ar fi putut îndrăzni. Ideea aceasta: că morţii sunt totuşi deplin despărţiţi de noi, pentru că nu-şi pot da seama că existenţa lor de umbre ne-o datoresc nouă, celor vii…

  Irina se sculă brusc şi ieşi repede din salon. Bibicescu întoarse capul spre uşă, exasperat, şi se ridică în picioare.

  — Vă rugasem să nu mă întrerupeţi, spuse el, mai ales la o scenă de importanţa acesteia.

  — I s-a făcut rău, şopti încurcată doamna Ivaşcu.

  — De scena aceasta