se va vorbi secole de-a rândul, continuă Bibicescu înflăcărându-se. Numai Shakespeare ar mai fi putut avea un asemenea curaj. Se va înţelege mai târziu ce-a însemnat Dan Bibicescu pentru teatrul european. Căci, vreau să vă spun un secret. Piesa aceasta se va juca la Paris. Primele doua acte sunt în curs de traducere. O voi pune chiar eu în scenă. Se va vedea atunci că am avut geniu, dar că intrigile şi calomniile m-au secătuit aici, în ţară, că numai străinătatea m-a recunoscut…

  Continuă să vorbească, direct către cei doi spectatori, cu lumânarea în mână. Părea din ce în ce mai surescitat.

  — îmi pare rău că m-aţi întrerupt şi am jucat prost. Dar e o scenă pur şi simplu extraordinară. Lumânările se sting una câte una, până ce nu mai rămân decât câteva – şi morţii continuă să treacă, dar acum şovăiesc, căci nu mai văd bine calea. Parcă ar bâjbâi prin întuneric. Şi în acest timp se aude pe scenă vântul nopţii de ianuarie, şi murmurul de rugăciuni, şi umbrele parcă s-ar clătina în bătaia vântului şi lumânările se sting una câte una. Numai cea a preotului nu se stinge. Şi atunci, din fundul scenei, apare colonelul…

  Se opri, încurcat, şi apropiindu-se de birou aşeză lumânarea într-un pahar gol.

  — Dar spectatorii, multă vreme, nu înţeleg dacă şi colonelul e mort, dacă face şi el parte din convoi, sau s-a rătăcit acolo, printre umbre…

  Se opri din nou şi aprinse lampa de pe birou.

  — Dar scena aceasta e prea importantă ca să v-o pot rezuma. Am să v-o citesc integral, în şedinţa următoare…

  În seara aceea îl găsi bând. Stătea cu coatele rezemate de masă, privind în gol, pe deasupra sticlei. Strigase:

  — Intră! de cum îl auzise oprindu-se în faţa uşii, dar nu întoarse capul să vadă cine e.

  — Te aşteptam, îi spuse. Ştiam că ai să vii. Ia un scaun şi stai aici, lângă mine, că sunt amărât. Caută şi un pahar… Sunt foarte amărât, adăugă. Din cauza voastră, din cauza amicilor dumitale…

  Ştefan se aşeză în faţa lui. Bursuc ridică deodată ochii şi-l privi încruntat.

  — Spune-i lui Bibicescu să-şi ţină gura, izbucni el. Să spună bogdaproste c-a scăpat şi să-şi vadă de treabă. Să mai lase Stalingradul!

  — Nu înţeleg ce vrei să spui, începu Ştefan.

  — Nu te mai preface! îl întrerupse Bursuc. Eu am informaţii sigure. Spune-i doar atât: să se lase de Stalingrad…

  Ştefan zâmbi, apoi apucă sticla şi-şi umplu paharul cu vin.

  — Tocmai de-aceea venisem, spuse după ce-l goli dintr-o înghiţitură. A trecut Biriş pe la mine…

  — Nu-mi spune nimic! îl întrerupse din nou Bursuc ridicând speriat mâna. Nu-mi spune nimic, că eu te vând. Asta-i meseria mea: să vă vând pe toţi, unul după altul, adăugă cu un glas depărtat, visător.

  Apoi izbucni într-un râs scurt, înfundat, pe care şi-l potoli punând mâna pe pahar.

  — Vorbeşte-mi mai bine de Ileana Cosânzeana, spuse după ce sorbi o înghiţitură. Cum ai mai visat-o?

  Ştefan tăcu, continuând să zâmbească. Apucă sticla şi umplu din nou amândouă paharele.

  — Eu m-am încurcat cu una, Zoica, începu Bursuc gânditor. Mă duc la ea în fiecare noapte. Dar prea mă cred şi ei prost! izbucni după o pauză. Parcă eu nu ştiu ce învârteşte Zoica şi cine a trimis-o pe aici, pe lângă Sfânta Patriarhie, ca să-mi iasă în cale şi să mă privească pe sub gene…

  Începu din nou să râdă, foarte bine dispus.

  — Asta-i de-a lui Protopopescu! şopti târziu.

  — îl cunosc, făcu Ştefan. L-am întâlnit odată, când eram cu Duma… Bursuc îl privi încruntat, încercând să-şi ascundă tulburarea.

  — Nu vreau să aud! îl opri ridicând braţul ca şi cum ar fi vrut să se apere. Eu am fost cinstit cu dumneata: ţi-am spus că te vând, ţi-am spus să-ţi ţii gura…

  Ştefan tăcu şi începu să-l privească atent, pătrunzător. Bursuc îşi trecu de mai multe ori mâna pe frunte, apoi şi-o lăsă încet pe obraz şi şi-o opri în barbă. Parcă s-ar fi luptat cu somnul şi tot încerca să nu adoarmă.

  — Cred că ai simţit şi dumneata, atunci, la Iaşi, când ne-am întors, începu deodată Ştefan, ai ghicit ce aveam de gând…

  — Ce să simt? întrebă Bursuc, somnoros.

  — îmi spuneam: în fond, tot nu mai am nici un rost, acum după ce-am fost şi la Zinca şi n-am găsit-o. Măcar să scap lumea de dumneata… Credeam c-ai simţit, c-ai văzut cum îmi ţineam mâinile…

  — Ce să simt, domnule? întrebă din nou Bursuc ridicând glasul.

  — Din cauza dumitale, părinte, îşi pierd oamenii credinţa. Te văd îmbrăcat în haină călugărească şi cred în cuvintele dumitale…

  — Eu am o misiune, îl întrerupse Bursuc, trecându-şi din nou mâna pe frunte. Eu sunt trimis în lume ca să vă ispitesc…

  — Credeam că totuşi ai simţit când m-am apropiat atunci de dumneata… Bursuc se încruntă şi puse mâna pe pahar. îl ridică până în dreptul gurii, dar nu bău. Ştefan îl privea adânc, zâmbind.

  — Voiai să mă omori? îl întrebă Bursuc, cu un glas nedecis, silindu-se totuşi să pară că vorbeşte în glumă. Să mă sugrumi?

  — Credeam că ghiciseşi asta de mult şi că de aceea te-ai ocupat atâta de mine; voiai să-mi salvezi sufletul; voiai să mă ajuţi să mă pocăiesc, ca să mă pot mântui. De aceea şi eu veneam mereu să te văd, aici, la Mitropolie…

  Bursuc întinse deodată mâna pe deasupra mesei.

  — Dă-mi o ţigară! spuse cu un glas răguşit.

  Ştefan desfăcu pachetul şi i-l întinse, apoi se apropie de el cu chibritul aprins.

  — Cum era să-mi fie mie frică de unul ca dumneata? izbucni Bursuc după ce trase, cu sete, primul fum. Eu ştiu de mult cine eşti şi ce poţi. E greu să omori un