în cazul civililor din lagărele moscovite, în 1946, la noi, la Bariera Kaluga, lucrau doi muncitori constructori civili: unul era tencuitor, celălalt – zugrav. Figurau pe statele de personal ale şantierului, dar de lucrat nu lucrau mai nimic, pentru că şantierul nu le putea plăti bani serioşi: sporuri aici nu se dădeau şi toate lucrările erau măsurate strict: tencuirea unui metru pătrat de zidărie se plătea cu 32 de copeici, nu se putea da mai mult şi nici trece în fişă o suprafaţă de trei ori mai mare decât îngăduia geometria reală a camerei respective. Dar, în primul rând, civilii noştri cărau de pe şantier ciment, vopsea, ulei de în şi sticlă pentru geamuri, în al doilea rând, în cele opt ore de program se odihneau pe săturate, iar seara şi în zilele de duminică dădeau fuga la munca lor de căpătâi, munca la. Negru, privată, unde câştigau parale bune. Pentru acelaşi metru pătrat de zidărie, clientului particular îi luau nu 32 de copeici, ci o rublă întreagă, umflând câte 200 de ruble pe seară!

  Căci bine spunea Prohorov: „Banii sunt, acum, cu două etaje”. Ce occidental e capabil să priceapă noţiunea de „bani cu două etaje”? În timpul războiului, un strungar primea în nuna 800 de ruble pe lună, în vreme ce o pâine pe piaţa liberă costa 140. Altfel spus, într-o lună întreagă, el nu putea adăuga la raţia primită pe cartelă nici 200 de grame de pâine pe zi! Şi totuşi – trăia… Cu o sfruntarc făţişă, muncitorilor li se plătea o retribuţie fictivă, lăsându-li-se latitudinea de a descoperi „etajul al doilea”. Astfel a triumfat sistemul socialist, dar numai pe hârtie. Vechiul sistem, vivace şi suplu, nu murea nici din pricina blestemelor proferate la adresa lui, nici datorită persecuţiilor dezlănţuite de procurori.

  Aşadar, în general vorbind, relaţiile dintre zeki şi civili nu puteau fi numite ostile, ci mai degrabă cordiale, în plus, aceşti oameni rătăciţi, ruinaţi, întotdeauna asupra unui pahar, îşi aplecau mai atent urechea la necazul semenilor, erau în stare să priceapă nenorocirea zekului şi nedreptatea căreia îi Căzuse pradă când fusese arestat Lucrurile la care, prin funcţia lor, ofiţerii erau orbi căpătau contururi vii în ochii unui om dezinteresat.

  Mai complicate erau raporturile zekilor cu şefii de echipă şi maiştrii din ateliere. In calitate de „comandanţi ai producţiei”, aceştia din urmă erau puşi acolo ca să facă presiuni asupra deţinuţilor şi să-i zorească. Dar lor li se cerea socoteală şi pentru bunul mers al producţiei propriu-zise, care nu întotdeauna putea fi asigurat, dacă manifestau o ostilitate făţişă faţă de zeki: nu orice se poate obţine cu bâta şi cu înfometarea, sunt şi lucruri care trebuie făcute prin bună înţelegere, profitându-se de înclinaţiile naturale şi intuiţiile omului. Singurii şefi de echipă care aveau spor erau cei ce se înţelegeau bine cu brigadierii şi cu cei mai buni maiştri numiţi dintre deţinuţi, în ce-i priveşte pe şefii de echipă înşişi, e puţin spus că erau de regulă nişte beţivani, moleşiţi şi intoxicaţi de folosirea permanentă a muncii de sclav; erau şi tufe, habar n-aveau ce se petrece în atelierele lor ori bâjbâiau ca orbeţii, ceea ce îi făcea şi mai dependenţi de brigadierii zeki.

  Şi cât de curios se împletesc aici, câteodată, destinele ruseşti! În ajunul unei sărbători, un şef de echipă al plutaşilor, Fiodor Ivanovici Muravliov, vine, cam afumat, la brigadierul zugravilor, Sinebriukov, meseriaş desăvârşit, om serios, bine înfipt pe picioare, ispăşind al zecelea an de lagăr, şi îşi deschide inima:

  — La bulău, ai, odraslă chiaburească? Taică-tu se spetea scurmând pământul şi tot cumpărând pe vite, de ai fi zis că vrea să le ia cu el în împărăţia cerurilor. Şi acum unde-i? A mierlit în deportare? Ba ţi-a făcut-o şi ţie?! Nu mai deştept a fost taică-miu? De când se ştia, a băut tot, până la ultima buleandră; izba goală, când cu colhozul nu le-a dat nici măcar o găină, că n-avea nimic, şi din prima – brigadier! Aşa că îi calc pe urme: beau cât încape şi necazurile nu mă plac.

  Şi, aşa cum s-a văzut pe urmă, avea dreptate: după ispăşirea pedepsei, Sinebriukov a fost trimis în deportare, iar Muravliov a ajuns preşedintele comitetului de sindicat al şantierului.

  E drept că de asemenea preşedinte şi şef de echipă Buslov, şeful de lucrări, nu mai ştia cum să scape (şi nici n-avea cum: angajările sunt făcute nu de şeful de lucrări, ci de serviciul personal, care, prin afinitate, selecţionează adeseori tot felul de pierde-vară şi de tăntălăi). Pentru toate materialele şi pentru felul cum se cheltuieşte fondul de salarii şeful de lucrări răspunde cu buzunarul lui, iar Muravliov, de analfabet ce e sau pur şi simplu din candoare (căci nu e băiat rău, iar brigadierii îl ung binişor pentru că e de comitet şi semnează cu ochii închişi ordinele de plată pe care i le prezintă), prăduieşte acest din urmă fond, recepţionează lucrări făcute de mântuială, care apoi trebuie luate de la început. Şi Buslov ar fi fost bucuros să -l înlocuiască pe acest şef de lucrări cu un inginer dintre deţinuţi, care acum dădea cu târnăcopul, dar, din vigilenţă, serviciul personal nu-i dădea voie.

  — Ia spune, ce lungime au grinzile pe care le foloseşti pe şantier? Jy {Muravliov, oftând din rărunchi:

  — Îmi vine greu să vă spun aşa, pe dinafară…

  Şi cu cât era mai beat, cu atât mai obraznic vorbea cu şeful de lucrări. In cele din urmă, acesta s-a gândit să -l dea gata cu hârtii oficiale. Fără să-şi precupeţească timpul, a început să-i dea toate dispoziţiile în scris (încopciind copiile la dosar). Dispoziţiile nu erau, fireşte, executate, aşa că se contura un „caz” înfricoşător. Dar nici preşedintele comitetului sindical nu s-a lăsat cu una, cu două. A găsit pe undeva o jumătate de coala de caiet mototolită şi, asudând vreme de o jumătate de ceas, a aşternut pe ea aceste rânduri: „Vă aduc lacunoştinţă Că ţaţe maşinili ce le avem la plutăşie estricate, adicătelea Pebutuci şi ecepţional