Dar raţia, raţia pe care nişte mâini indiferente ţi-o azvârleau prin ghişeul sălii unde se tranşează pâinea, însemna, oare, mai mult?

  *

  Şi toate aceste opt categorii de civili fojgăie şi se îmbulzesc în spaţiul cât o batistă din preajma lagărului: de la lagăr până la pădure, de la lagăr până la mlaştină, de la lagăr până la mină. Opt categorii diferite, cu oameni de ranguri şi din clase diferite – şi toţi trebuie să încapă în aceste aşezări strimte şi infecte, toţi îşi sunt unul altuia „tovarăşi”, toţi îşi trimit progeniturile la aceeaşi şcoală.

  Atât sunt de tovarăşi, încât în fiecare din aceste aşezări planează, ca nişte sfinţi în nouri, doi sau trei magnaţi ai locului (la Ekibastuz – Hişciuk şi Karaşciuk, directorul trustului şi inginerul-şef – cu dinadinsul nici că i-ai potrivi mai bine.2 Iar mai jos, strict diferenţiaţi şi respectând cu străşnicie compartimentările, urmează în ordine: şeful de lagăr, comandantul divizionului de escortă, funcţionarii suspusi de la trust, ofiţerii din lagăr, ofiţerii divizionului, iar pe undeva şi şeful ORS şi directorul şcolii (dar nu şi restul corpului didactic). Şi cu cât postul e mai mare, cu atât mai acerbă e gelozia cu care se apără aceste linii de demarcaţie, cu atât mai important devine care cucoană cu care se poate aduna ca să maniace seminţe (nefiind prinţese şi nici contese, ele sunt cu atât mai atente să nu coboare sub condiţia lor). O, disperarea de a trăi în această lume înghesuită, departe de alte familii ale protipendadei, care trăiesc în oraşe spaţioase şi confortabile! Aici toată lumea te cunoaşte, nu te poţi duce nici măcar la un film, de frică să nu-ţi strici reputaţia, şi nici, bineînţeles, la magazin (cu atât mai mult, cu cât ce e mai bun şi mai proaspăt ţi se livrează la domiciliu). Chiar şi să ţii un porc pe lângă casă nu prea e de bonton: ce-ar zice lumea văzând-o pe nevasta lui cutare cum dă cu mâna ei lături la scroafe? (Iată de ce ai nevoie de o slugă din lagăr). Şi în cele câteva săli ale spitalului, cât de greu e să te separi de toţi răpănoşii ăia şi să-ţi aranjezi un loc printre nişte vecini de pat convenabili. Şi scumpii tăi copilaşi – cu cine vor trebui să stea în aceeaşi bancă?

  Dar mai jos aceste departajări îşi pierd rapid brutalitatea şi importanţa, cu greu mai găseşti ciufuţi care să se ţină cu dinţii de ele. Mai jos se produce o încâlceală inevitabilă, categoriile se întâlnesc, vând şi cumpără, aleargă să prindă un loc la coadă, se ceartă pentru cadourile împărţite de sindicat la pomul de iarnă, stau pe scaunele de la cinema claie peste grămadă – cetăţeni sovietici onorabili şi indivizi cu totul nedemni de acest nume.

  Centrele spirituale ale acestor localităţi sunt: cârciumă din centru, instalată în câte o baracă putredă lângă care trag, în lungi şiruri, camioanele, de unde răsună cântece zbierăte şi de unde ies, pe trei cărări şi râgâind, beţivi ce se bălăbănesc apoi prin toată urbea; şi, înconjurat de aceleaşi băltoace şi gloduri – celălalt centru spiritual, Clubul, cu duşumeaua plină de coji de seminţe şi urme de noroi, cu gazeta de perete neschimbată de anul trecut şi pătată de muşte, cu difuzorul bubuind în permanenţă deasupra uşii, cu schimburile de înjurături de la bal şi înfruntările cuţitarilor de după film. Stilul acestor locuri: „Nu ieşi pe stradă târziu!” Iar dacă te duci cu o fată la dans, cel mai sigur e să-ţi strecori în mănuşă o potcoavă (E drept că şi fetele de pe aici sunt atât de aprige, încât pot pune pe fugă şapte flăcăi deodată.)

  Acest club e un ghimpe în inimă pentru ofiţeri. Natural, e imposibil ca un ofiţer să se ducă la dans într-o asemenea magazie şi între asemenea lepădături. Aici vin, când capătă bilete de voie, soldaţii din escortă. Dar necazul e că şi pe tinerele soţii de ofiţeri le trage aţa încoace, unde vin fără bărbaţi, dansând cu soldaţii! Răcani îmbrăţişâhd taliile unor soţii de ofiţeri! Cum să le mai pretinzi a doua zi supunere fără murmur? Asta înseamnă că, într-un fel, sunt pe picior de egalitate cu tine, o anomalie la care nici o armată din lume n-ar putea rezista! Incapabili să-şi înduplece nevestele să nu se ducă la dans, ofiţerii se zbat ca frecventarea clubului să le fie interzisă soldaţilor (dacă e ca nişte mâini murdare să le ia consoartele pe după talie, apoi măcar să fie mâini civile). Numai că în felul acesta se induce o fisură în educaţia politică armonioasă a soldaţilor, educaţie care spune că suntem cu toţii nişte cetăţeni fericiţi şi egali în drepturi, iar duşmanii noştri sunt dincolo de sârma ghimpată.

  Multe asemenea tensiuni complexe viermuiesc în adâncul lumii dimpreju-rul lagărelor, multe contradicţii dăinuie între cele opt categorii ce o alcătuiesc. Amalgamaţi în viaţa cotidiană cu indivizi reprimaţi şi semireprimaţi, cetăţenii sovietici oneşti nu scapă ocazia de a-i acoperi pe aceştia din urmă cu reproşuri şi a-i pune la locul lor, mai cu seamă când vine vorba de a se pune mâna pe o cameră într-un baracament nou. Mai sunt şi gardienii, care, ca purtători ai uniformei MVD, pretind să fie situaţi deasupra simplilor civili. Mai sunt, obligatoriu, şi femei cărora toată lumea le impută crima că fără ele bărbaţii singuri ar fi pierduţi. Există şi femei care şi-au pus temeinic în gând să-şi adjudece un bărbat permanent Astea, când ştiu că vor avea loc eliberări, se proţăpesc lângă postul de gardă şi-i trag pe necunoscuţi de mânecă: „Hai, vino la mine! Am un colţişor liniştit, o să te ţin la căldurică. Îţi cumpăr şi un costum! Unde să te mai duci? Vrei să ajungi înapoi în lagăr?”

  Aşezarea are, de asemenea, propriul ei aparat de supraveghere operativă, propriul ei cumătru, propriii ei ciripitori, care aduc belele pe capul