Şi, bineînţeles, sentimentul respectului Legii şi percepţia propriei barăci ca o Cetate personală sunt, în lumea din jurul lagărelor, mai puţin înrădăcinate ca pretutindeni în Uniune. Unii au bube în buletin, alţii n-au buletine defel, alţii sunt ei înşişi foşti pensionari ai lagărelor, alţii sunt CIS şi trebuie spus că toţi aceşti cetăţeni independenţi şi fără escortă sunt mai docili ca deţinuţii la interpelarea unui ins cu carabină şi mai supuşi ca ei în faţa unuia cu toc de pistol la centură. La vederea acestora, ei nu-şi reped cu mândrie capul pe spate, strigând: „N-aveţi dreptul!”, ci se fac mici şi se în-covoaie, străduindu-se să treacă nebăgaţi în seamă.

  Şi senzaţia fizică a puterii absolute pe care o exercită baioneta şi uniforma planează cu atâta siguranţă deasupra întinderilor Arhipelagului şi a lumii adiacente lagărelor, li se transmite cu atâta acuitate tuturor celor ce calcă pe aceste meleaguri, încât o femeie liberă (P-cina), care luase, împreună cu fetiţa ei, o cursă aeriană ca să-şi viziteze soţul aflat în lagăr undeva în regiunea Krasnoiarsk, la prima solicitare a emvediştilor, se lasă, încă în avion, pipăită şi percheziţionată, acceptă ca fetiţa ei să fie dezbrăcată până la piele. (De atunci, puştoaica nu se mai opreşte din plâns ori de câte ori vede Caschete albastre.) însă, dacă cineva ar veni să ne spună acum că nu există ceva mai trist decât aceste împrejurimi de lagăr şi că lumea ce gravitează în jurul lagărelor e o cloacă, răspunsul nostru ar fi: depinde.

  Luaţi cazul iakutului Kolodeznikov: în 1932, pentru că furase un ren al cuiva mânându -l departe, în taiga, împuşcă trei ani şi, după toate regulile artei permutării, e expediat din Kolâma lui natală să-şi ispăşească pedeapsa undeva lângă Leningrad. O ispăşeşte, vine acasă, aducând familiei un braţ de ţesături viu colorate, şi totuşi, mulţi ani după aceea, li se plânge localnicilor şi zekilor expediaţi aici din Leningrad:

  — Te umple urâtul acolo, la voi! Ce locuri groaznice…!

  Capitolul 22

  CONSTRUIM După TOATE cele spuse despre lagăre, întrebarea explodează de la sine: Destul! A fost sau nu munca deţinuţilor profitabilă pentru stat? Iar dacă nu, merita să fie pus pe picioare ditamai Arhipelagul?

  Chiar şi în lagăre, printre zeki, părerile erau împărţite şi ne plăceau disputele pe această temă.

  Desigur, dacă e să le dăm crezare Conducătorilor, lucrurile sunt clare, nu încape nici o discuţie. Tovarăşul Molotov, cândva al doilea om în Stat, a declarat, de la tribuna celui de al Vl-lea Congres al Sovietelor din URSS, în legătură cu utilizarea muncii deţinuţilor: „Am făcut-o în trecut, o facem în prezent şi o vom face şi în viitor. E avantajos pentru societate. Şi e util pentru infractori.”

  Nu pentru stat e avantajos – luaţi notă! – Ci pentru societate. Iar pentru infractori – e util. Şi o vom face şi în viitor. Ce discuţie mai încape aici?

  De altfel, întreaga practică a deceniilor staliniste, când mai întâi se planificau marile construcţii şi abia apoi urma concentrarea numărului de infractori necesar pentru ele, confirmă faptul că guvernul nu părea a se îndoi câtuşi de puţin de profitabilitatea lagărelor. Economia devansa justiţia.

  Dar este evident că întrebarea trebuie formulată mai precis şi ramificată:

  — Se justifică lagărele în plan politic şi social?

  — Se justifică ele sub aspect economic?

  — Se autoamortizează ele (în pofida aparentei asemănări, între a doua şi a treia întrebare există o diferenţă)?

  La prima întrebare nu e greu de răspuns: pentru scopurile lui Stalin, lagărele reprezentau locul ideal unde puteau fi expediaţi milioane de oameni pentru a-i înfricoşa pe ceilalţi. Aşadar, ele se justificau sub raport politic. Lagărele veneau, de asemenea, în întâmpinarea interesului material al unei imense pături sociale – nenumăraţii ofiţeri de lagăr, cărora le asigura un „serviciu militar” într-un spate al frontului lipsit de primejdii, raţii speciale, lefuri, uniforme, locuinţe, o poziţie în societate. Tot aici îşi găseau un locşor călduţ cohortele de gardieni şi cătane zdravene din corpul de pază, care dormitau în foişoarele lagărelor (în vreme ce puşti de treisprezece ani erau mobilizaţi şi trimişi în şcolile de meserii). Toţi aceşti paraziţi sprijineau din răsputeri Arhipelagul – acest cuib al exploatării iobăgiste. Ei se temeau de o amnistie generală ca de ciumă. _

  Dar noi am priceput deja că lagărele erau departe de a-i colecta doar pe disidenţi, pe cei ce se abăteau de la calea indicată turmei de către Stalin. Efectivele de deţinuţi din lagăre depăşeau în mod evident necesităţile politice, necesităţile terorii, fiind corelate (poate că numai în ţeasta lui Stalin) cu nişte obiective economice. Nu lagărele (şi deportările) au scos ţara din criza provocată de şomaj în anii ’20? După 1930, săparea canalelor nu a fost inventată pentru lagărele aflate în stare de somnolenţă, dar lagărele sunt cele care au fost greblate de urgenţă pentru canalele proiectate. Nu numărul real al „infractorilor” (şi nici chiar cel al „persoanelor dubioase”) determina activitatea tribunalelor; determinante erau exigenţele instanţelor economice superioare. Când a început construcţia Belomorkanal-ului, s-a văzut imediat că zekii de pe Solovki erau mult prea puţini şi că trei ani reprezentau un termen de condamnare prea scurt, nerentabil, pentru Cincizeci şi Opţi, că ei trebuiau condamnaţi din capul locului pentru două cincinale bătute pe muchie.

  Prin ce anume aveau să se dovedească lagărele avantajoase din punct de vedere economic prezisese deja, la vremea lui Thomas Moore, străbunicul socialismului, în Utopia lui. Pentru muncile înjositoare şi deosebit de grele, pe care nimeni nu va vrea să le facă în socialism – iată pentru ce era bună truda zekilor. Pentru lucrări în locuri uitate de lume şi sălbatice, unde ani de-a rândul uu va fi nevoie să se construiască locuinţe, şcoli, spitale şi magazine. Pentru munci executate cu tâmăcopul şi lopata în plin secol XX. Pentru edificarea marilor construcţii ale socialismului, când nu existau încă mijloacele economice