Pe grandiosul Belomorkanal, chiar şi un camion era pasăre rară. Totul mergea, cum se spune în lagăre, cu „aburul muşchilor”.

  La şi mai grandiosul Volgokanal (de şapte ori mai mare decât Belo-morkanal-ul prin volumul de lucrări, comparabil cu Suezul şi cu Canalul Panama), excavaţiile s-au făcut pe o lungime de 128 de kilometri, pe o adâncime de peste 5 metri şi pe o lăţime de peste 85 de metri, toate lucrările fiind executate aproape exclusiv cu târnăcopul, lopata şi roaba. Viitorul fund al lacului Râbinsk a fost acoperit cu masive de arbori tăiaţi. Toţi au fost doborâţi cu mâinile, fără să se vadă primprejur nici urmă de ferăstrău mecanic, aşchiile şi crengile fiind arse de către invalizi de ultimul grad.

  Cine, dacă nu deţinuţii, ar fi lucrat la tăieri de pădure câte zece ore la rând, mai bătând 7 kilometri până la pădure în zori şi 7 kilometri îndărăt în faptul serii şi neavând, de-a lungul unui an întreg, alte zile libere în afară de l Mai şi 7 Noiembrie (Volgolag, 1937)?

  Cine, dacă nu băştinaşii, s-ar fi dus să scoată din rădăcină buturugi, iarna? Să care, în lăzi prinse pe spinare cu chingi, minereul extras din exploatările de suprafaţă ale Kolâmei? Să tragă după ei, în doi, arborii doborâţi la un kilometru de Koin (un afluent al fluviului Vâm), prin troiene, pe sănii finlandeze, prinşi în hamuri (ca să nu roadă, cureaua hamului, petrecută peste un singur umăr, era învelită în zdrenţe de la haine vechi)?

  E drept, jurnalistul comunist autorizat I. Jukov1* ne încredinţează că la fel au construit comsomoliştii oraşul Komsomolsk-pe-Amur (1932): doborau copacii fără topoare, căci pe şantier nu exista fierărie, neprimind pâine şi murind de scorbut. Şi se topeşte de entuziasm: ah, cât de eroic am construit! Nu mai sănătos ar fi fost să fiarbă de indignare: cine au fost cei ce şi-au iubit atât de puţin poporul, încât l-au trimis să construiască în asemenea condiţii? Noi ştim foarte bine ce fel de „comsomolişti” au construit Komsomolskul. Acum, după câte văd, se scrie că aceiaşi „comsomolişti” au întemeiat şi Măgădanul.

  Şi pe cine să fi trimis în minele din Djezkazgan, ^ca să facă foraj uscat, cu un program de muncă de douăsprezece ore pe zi? În norii de praf silicatos împrăştiaţi de rocă, fără mască, într-un loc unde omul, după patru luni, e trimis să moară cu o silicoză ireversibilă? Cine putea fi silit să coboare în galeriile oricând gata să se surpe şi neprotejate împotriva inundaţiilor, cu lifturi fără saboţi de frâhă? Cine erau singurii indivizi din secolul al XX-lea pe care-i puteai face să muncească dispensându-te de cheltuielile ruinătoare pentru protecţia muncii?

  După toate astea, cum s-ar putea spune că lagărele nu erau avantajoase sub raport economic…?

  Citiţi, citiţi până la capăt, în Calea moartă a lui Poboji* descrierea descărcării barcazurilor pe fluviul Taz, această Iliadă polară din epoca stalinistă: în tundra sălbatică, unde n-a călcat picior de om, zeki-fumici escortaţi de sol-daţi-furnici cară în spinare miile de buşteni aduşi cu vapoarele şi construiesc debarcadere şi căi ferate, târând prin această tundră locomotive şi vagoane condamnate să nu mai plece nicicând de aici pe propriile lor roţi. Se doarme câte cinci ore pe zi pe pământul gol, mărginit de tăbliţe cu inscripţia „zonă”.

  Tot Poboji descrie mai departe condiţiile în care deţinuţii instalează în tundră o linie telefonică: trăiesc în colibe din crengi, acoperite cu muşchi, în vreme ce insectele le devorează trupurile fără apărare, iar hainele, şi cu atât mai mult încălţările, târâte toată ziua prin mâzga din mlaştină, nu apucă niciodată să li se usuce. Cercetarea prealabilă a traseului s-a făcut de mântuială, linia e instalată nu tocmai la locul potrivit (şi va trebui refăcută), în apropiere nu există păduri pentru stâlpi şi zekii aleargă cale de două-trei zile (!) ca să aducă în spinare buştenii trebuincioşi.

  Nu s-a găsit un alt Poboji să povestească epopeea construcţiei unei alte căi ferate, linia Kotlas-Vorkuta, unde sub fiecare traversă au rămas câte două capete de oameni. Dar ce vorbesc eu de calea ferată! Să ne povestească numai cum, înainte de asta, a fost construit un simplu drum de bârne printr-o pădure de nepătruns – braţe subţiratice, topoare tocite şi baionete stând de pomană pe margini.

  Cine ar fi făcut toate astea fără deţinuţi? Atunci cum – lagăre nerentabile?

  Lagărele erau incomparabil de avantajoase prin docilitatea muncii de sclav şi ieftinătatea ei. – De fapt nu, nici măcar prin ieftinătatea, ci prin gratuitatea ei – căci în antichitate pentru a cumpăra un sclav plăteai, totuşi, nişte bani, în vreme ce, la noi, pentru cumpărarea unui deţinut nimeni nu plăteşte nimic.

  La consfătuirile diriguitorilor de lagăre de după război, proprietarii industriali de iobagi au mers până la a recunoaşte că „z/k z/k au avut un rol important în munca desfăşurată în spatele frontului pentru victorie”.

  Dar deasupra osemintelor de zeki nimeni nu va grava niciodată, pe plăci de marmură, numele lor uitate.

  Cât de greu de înlocuit erau lagărele s-a văzut în epoca hruşcioviană, când, prin stânjenitoare şi zgomotoase apeluri, comsomoliştii erau chemaţi la desţelenirea pământurilor virgine şi pe şantierele Siberiei.

  Altceva este autoamortizarea. După aşa ceva, statului îi curgeau balele de mult. Încă „Regulamentul locurilor de detenţie” din 1921 se îngrijea de acest lucru, precizând: „Cheltuielile aferente întreţinerii locurilor de detenţie trebuie, în măsura posibilităţilor, acoperite prin munca deţinuţilor”. Din 1922, unele comitete executive locale, în pofida naturii lor muncitoreşti-ţărăneşti, au început să manifeste „tendinţe de afacerism apolitic”, adică se străduiau nu numai să asigure autoamortizarea locurilor de detenţie, ci şi să stoarcă de pe urma lor un ce profit pentru bugetul local, să-şi gamisească autonomia financiară cu un excedent de fonduri. Rentabilitatea locurilor de detenţie a constituit şi o exigenţă a Codului de reeducare prin muncă din 1924. În 1928, la prima consfătuire unională a lucrătorilor din penitenciare, s-a insistat foarte mult asupra obligaţiei de a „întoarce statului, prin întreaga reţea de întreprinderi din locurile de