Ar fi vrut, tare ar mai fi vrut dumnealor jucăriile astea şi, dacă se poate, pe gratis. Din 1929, toate stabilimentele de reeducare prin muncă, din întreaga ţară, au fost cuprinse în planul economic unional. Iar la l ianuarie 1931 s-a decretat trecerea tuturor lagărelor şi coloniilor din RSFSR şi Ucraina la autofinanţare!

  Şi? Succes imediat, bineînţeles! În 1932, juriştii jubilau: „Cheltuielile pentru stabilimentele de reeducare prin muncă se reduc (lucru perfect plauzibil), în vreme ce condiţiile de întreţinere a persoanelor private de libertate se ameliorează de la un an la altul” (?).*

  Ne-am fi minunat, am fi căutat să aflăm de unde şi cum toate astea, dacă n-am fi încercat pe propria noastră piele mijloacele prin care întreţinerea deţinuţilor nu contenea să se amelioreze…

  De fapt, dacă stai şi te gândeşti, nici nu e cine ştie ce problemă. Compensarea cheltuielilor pentru lagăre cu veniturile pe care acestea din urmă le produc. Cheltuielile, după cum citim, scad. Cât despre creşterea veniturilor – e şi mai simplu: trebuie storşi deţinuţii! Dacă, în perioada solovceană a Arhipelagului, la normele pentru munca forţată se făcea un rabat oficial de 40% (se admitea, cine ştie de ce, că munca sub ciomag e mai puţin productivă), încă la Belomor, după ce s-a introdus „scara stomacului”, creierele GULAG-ului au descoperit că, dimpotrivă, munca forţată şi famelică e cea mai productivă din lume! Direcţia lagărelor din Ucraina, când i s-a cerut să treacă, din 1931, la autofinanţare, a decis prompt: faţă de anii anteriori, productivitatea muncii în noul an trebuie să crească nici mai mult, nici mai puţin decât cu 242% (două sute patruzeci şi doi la sută), adică dintr-un foc de trei ori şi jumătate, şi asta fără nici un fel de mecanizare! * (Ca să vedeţi cât de ştiinţific s-a calculat: două sute patruzeci şi încă două procente. Un singur lucru nu ştiau tovarăşii: că asta se cheamă Marele Salt sub trei drapele roşii.2

  Cum mai ştia GULag-ul de unde bate vântul! E momentul când se lansează istoricele şi nemuritoarele Şase Condiţii ale tovarăşului Stalin şi printre ele – autogestiunea şi autofinanţarea; or, noi le-am şi introdus! Noi le-am şi introdus! Altă condiţie: valorificarea specialiştilor. Nimic mai simplu pentru noi: îi extragem pe ingineri de la muncile comune şi-i plantăm pe posturi de oploşiţi îu producţie, (începutul anilor ’30 a fost pentru inte-lighenţia tehnică de pe Arhipelag perioada cea mai privilegiată: intelighenţia a încetat, practic, să mai vegeteze la muncile comune, chiar şi novicii erau numaidecât plasaţi pe locuri de muncă în specialitatea lor. Până atunci, în anii ’20, inginerii şi tehnicienii mureau în van la muncile comune, unde nu-şi puteau desfăşura şi aplica bagajul de cunoştinţe. Ulterior, din 37 şi până în anii ’50, autofinanţarea şi toate cele Şase Condiţii istorice au fost uitate, primordială din punct de vedere istoric a devenit vigilenţa şi infiltrarea inginerilor, unul câte unul, pe posturi de oploşiţi a fost urmată de expulzarea lor, în valuri, la muncile comune.) La urma urmei, un inginer deţinut e şi mai ieftin decât unul liber: nu mai trebuie să-i dai leafă. Din nou profit, din nou autogestiunea şi autofinanţare. Din nou are dreptate tovarăşul Stalin!

  Aşa că linia asta a fost coaptă de mult şi urmată cu tenacitate: să se ajungă ca Arhipelagul să nu coste nimic.

  Dar oricât s-au dat de ceasul morţii, oricât s-au spetit, oricât şi-au rupt unghiile de stâhci, ajustând de câte douăzeci de ori borderourile realizării planului, ştergând cu guma până făceau găuri în hâitie, pe Arhipelag nu a existat şi nu va exista niciodată autofinanţare. Niciodată aici cheltuielile nu vor fi compensate prin venituri şi tânărul nostru stat muncitoresc-ţărănesc (iar apoi şi vârstnicul stat al întregului popor) va trebui să care pe umerii lui această desagă murdară şi pătată de sânge.

  Şi iată cauzele. Prima şi cea mai importantă este lipsa de conştiinciozitate a deţinuţilor, indolenţa acestor sclavi obtuzi. Nu numai că nu poţi obţine de la ei abnegaţie socialistă, dar nu manifestă nici măcar simpla silinţă capitalistă. O singură grijă au în cap: cum să-şi scâlcieze încălţările ca să nu iasă la lucru; cum să strice un vinci, să strâmbe o roată, să rupă o lopată, să scape o găleată în puţ numai ca să aibă un pretext pentru a se aşeza într-un colţ, la o ţigară. Tot ce fac deţinuţii pentru statul lor iubit e o rasoleală făţişă şi patentă: cărămizile produse de ei pot fi rupte cu mâna, vopseaua de pe panouri se coşcoveşte, tencuiala cade, stâlpii se prăbuşesc, mesele se clatină, picioarele lor sar din locaşe, mânerele sertarelor îţi rămân între degete. Pretutindeni neglijenţe şi rebuturi. La fiecare pas, trebuie smuls un acoperiş gata montat, săpat din nou un şanţ gata astupat, demolate, cu târnăcopul şi maiul, ziduri Deja clădite, în anii ’50, a fost adusă la Steplag o turbină suedeză nou-nouţă. Venise ambalată într-un cadru din grinzi, care arăta ca o căsuţă. Era iarnă şi frig, blestemaţii de zeki s-au strecurat în căsuţa aceea, între grinzi şi turbină, şi au aprins un foc, să se încălzească. Sudura de argint a paletelor a început să se topească şi turbina a trebuit aruncată la fiare vechi. Costase trei milioane şapte sute de mii. Poftim autofinanţare.

  Printre zeki – şi asta e a doua cauză – nici civilii nu fac nici o treabă, se poartă de parcă n-ar construi pentru ei, ci pentru te miri ce străin, ba şi fură temeinic, fură ca-n codru. (Se construise un bloc de locuinţe şi civilii furaseră câteva căzi, or, şantierului i se livrase câte una pentru fiecare apartament. Cum să predai clădirea? Şeful de lucrări nu putea, fireşte, să recunoască faptele: le prezintă solemn membrilor comisiei de recepţie primul apartament de pe palier, deschizând uşa băii şi arătându-le cada. Apoi duce comisia în al doilea apartament, în al treilea şi, fără să se grăbească, intră în fiecare baie. Între timp, zeki sprinteni şi bine dresaţi, sub conducerea şefului unei