echipe de instalatori, demontează cada din primul apartament şi, prin balcon, umblând în vârfurile picioarelor, o duc în apartamentul nr. 4, unde o montează şi o mânjesc urgent, până să apară comisia. Cine a semnat n-are decât apoi să dea socoteală… (Un gag pe care, dacă l-ai plasa într-un film comic, n-ar fi lăsat să treacă: la noi nu există nimic comic, toate comicăriile se produc numai în Occident.)

  A treia cauză rezidă în faptul că deţinuţii nu pot fi de-sine-stătători, în incapacitatea lor de a trăi fără gardieni, fără administraţia lagărului, fără pază, fără zonă şi foişoare, fără secţiile de planificare şi producţie, de evidenţă şi repartiţie, fără secţia operativă şi fără cea cultural-educativă, fără direcţiile superioare ale lagărelor până la cea a GULag-ului însuşi; fără cenzură, fără ŞIzo, fără RUR, fără oploşiţi, fără magazii şi depozite; în incapacitatea lor de a se deplasa fără escortă şi fără câini. Drept care statul e nevoit să întreţină pentru fiecare băştinaş cel puţin un băgător de seamă (care băgător de seamă are şi el familie). Şi e bine că-i aşa, altminteri din ce ar trăi acei băgători de seamă?

  Pişicheri, inginerii avansează şi o a patra cauză: necesitatea, zic ei, de a organiza la fiecare pas câte o zonă, de a întări escorta, de a înjgheba un detaşament suplimentar; toate astea, pretind inginerii, îi încurcă în manevrele lor tehnice, cum ar fi de exemplu o debarcare pe malul Tazului, şi de aceea, chipurile, nimic nu se face la timp şi totul costă mai scump. Dar asta nu e decât o cauză obiectivă, adică o scuză. Trebuie convocaţi la biroul de partid, scuturaţi bine, şi cauza asta va cădea de la sine. N-au decât să-şi bată capul şi să găsească soluţii.

  Dincolo de aceste cauze, mai există inadvertenţele atât de naturale şi de scuzabile ale Direcţiei înseşi. Căci, aşa cum spune tovarăşul Lenin, numai cine nu munceşte nu greşeşte.

  De exemplu, oricum ai planifica lucrările de terasament, ele cad rareori vara, sunt pornite, Dumnezeu ştie de ce, întotdeauna toamna şi iama, prin gloduri şi pe ger.

  Sau: la sursa Zarosşi de la mina Ştormovaia (pe Kolâma), în martie 1938, 500 de oameni au fost puşi să sape puţuri de 8-10 metri adâncime în solul Veşnic îngheţat. Le-au săpat (jumătate dintre zeki şi-au lăsat pielea zălog acolo). Trebuia continuat cu dinamită, dar a venit un contraordin: să se sisteze^ lucrările, îhtrucât conţinutul de metal e prea sărac. Totul a fost lăsat baltă, în mai, puţurile au fost inundate şi toată munculiţă s-a dus pe copcă. Pentru ca peste doi ani, tot în martie, pe gerul din Kolâma, să tune alt ordin: Da’ săpaţi o dată puţurile alea! Bineînţeles că tot acolo! Şi urgent! Nu vă uitaţi la pierderile de personal! „,. Astea sunt, desigur, cheltuieli inutile…

  Sau: pe râul Suhona, lângă sătucul Opoka, deţinuţii au cărat munţi de pământ, au ridicat un dig, dar viiturile l-au spulberat cât ai zice peşte. Dusu-s-a.

  Sau: centrului forestier de la Talaga, din subordinea Direcţiei Arhan-ghelsk, i se cere prin plan să producă mobilă, fără, însă, a se prevedea şi livrările de lemn necesare pentru ca mobila să poată fi fabricată. Dar planul e plan, trebuie îndeplinit! Cei de la Talaga au fost nevoiţi să pună brigăzi speciale, alcătuite din deţinuţi de drept comun cu dispensă de escortă, să pescuiască buştenii rătăciţi pe râu, adică rămaşi în urma principalelor convoaie de plute. Tot nu se aduna lemn suficient. Atunci s-au lansat incursiuni pentru a se acapara şi deturna spre centru plute întregi de lemn. Numai că plutele acelea figurau şi ele în planul cuiva, căruia, fireşte, aveau să-i lipsească la socoteală. Iar bravilor flăcăi care executau operaţiunea, Talaga nu le putea înregistra norme oficiale: ceea ce făceau ei era furt în lege. Cam asta e autofinanţarea.

  Sau: la un moment dat, la Ustvâmlag (1943), şefii şi-au pus în gând să depăşească planul de plutărit individual (buştean cu buştean), au strâns şurubul la tăierile de pădure, unde au fost expediaţi toţi deţinuţii, apţi şi inapţi, şi la centrul principal de colectare s-a adunat prea mult lemn: 200 000 de metri cubi. Buştenii n-au putut fi scoşi pe mal până la căderea iernii, aşa că au fost prinşi de gheţuri în apă. Or, în aval era un pod de cale ferată. Exista primejdia ca în primăvara următoare, la dezgheţ, masa de lemn să nu se răzleţească în buşteni, ci s-o ia la vale în bloc, spulberând podul acela ca pe o jucărie: şeful ar fi ajuns, cu siguranţă, în faţa tribunalului. Şi a trebuit: să se comande vagoane întregi de dinamită; dinamita să fie plasată, în plină iama, pe fundul apei; să se disloce, prin explozie, masivul de lemn şi apoi buştenii să fie traşi pe mal şi arşi (căci la primăvară nu aveam să mai facă nici două parale ca lemn de cherestea). Această operaţiune a necesitat concentrarea forţelor unui întreg lagpunkt, două sute de oameni, cărora pentru munca în apa îngheţată li s-a adăugat la raţie slănină, dar nimic nu s-a putut trece în scripte: erau lucrări neprevăzute în plan. Asta ca să nu mai vorbim de lemnul ars, pierdut şi el pentru vecie. Cam asta e autofinanţarea.

  Sau: linia de cale ferată spre Vorkuta, construită de toată suflarea Pecijeldorlag-ului. După ce a fost terminată, s-a văzut că era întortocheată şi anapoda, aşa că a trebuit luată de la început şi îndreptată. Pe banii cui? Dar linia Lalsk (ge Luza) – Piniug (care se intenţiona să fie prelungită până la Sâktavkar)? In 1938, au fost concentrate acolo câteva lagăre mari, s-au construit 45 de kilometri, după care şantierul a fost lăsat de izbelişte… Atâta amar de muncă irosită.

  Însă, mă rog, asemenea mici greşeli sunt inerente oricărei activităţi. Nici un Conducător nu e scutit de ele.

  Dar linia Salehard-Igarka? Au fost înălţate sute de kilometri de terasa-mente prin mlaştină. La moartea lui Stalin, mai rămăseseră de făcut 300 de kilometri, pentru a se uni cele