Uneori, obsesia autofinanţării e dusă atât de departe, încât şeful de lagăr nu mai ştie cum să sucească lucrurile ca s-o scoată cumva la capăt. Lagărul de invalizi de la Kacea, lângă Krasnoiarsk (o mie cinci sute de suflete), a primit şi el dispoziţie să treacă la autofinanţare: să fabrice mobilă! Pentru a tăia copacii, invalizii foloseau ferăstraie cu ramă (nefiind un lagăr pentru tăiat de pădure, nu se prevăzuseră în planul de aprovizionare nici un fel de mijloace mecanice); târau buştenii până în lagăr cu vitele (nici mijloace de transport nu erau prevăzute, dar lagărul avea o fermă pentru producţia de lapte). Preţul de^cost al unui divan atingea 800 de ruble, iar cel de vânzare nu depăşea 600… Încât însăşi conducerea lagărului a fost interesată să treacă un număr cât mai mare de invalizi în grapa întâi ori să-i declare bolnavi, ca să nu poată fi scoşi din zonă la lucru: astfel, lagărul a trecut imediat de la deficitara autofinanţare în braţele de nădejde ale bugetului de stat.

  Din toate aceste pricini, Arhipelagul nu numai că nu-şi acoperă cheltuielile, dar ţara e silită să şi plătească din greu plăcerea de a stăpâni o asemenea posesiune.

  Şi mai există un lucra care complică viaţa economică a Arhipelagului: măreaţa autofinanţare socialistă e necesară statului în ansamblu, e necesară şi GULag-ului, dar unui şef de lagăr puţin îi pasă de ea: mă rog, o să i se frece puţin ridichea, o să i se taie din premiu (premiu care o să i se dea. Totuşi). Principalul profit, principala comoditate, marea plăcere a oricărui şef de lagăr este să aibă mica lui economie naturală, micul lui domeniu confortabil, mica lui moşioară. Atât în Armata Roşie, cât şi printre ofiţerii MVD s-a dezvoltat şi s-a statornicit, nu în glumă, ci cât se poate de serios, consistenta, respectabila, orgolioasa şi plăcuta noţiune de stăpân. Întocmai cum în cârca întregii ţări trona un singur Stăpân, comandantul oricărui sector trebuia să fie, la rândul lui, Stăpân.

  Dar, după ce necruţătorul Frenkel a înfipt o dată pentru totdeauna în ceafa GULAG-ului greabănul grapelor A-B-C-D, fiecare stăpâu a trebuit să dea serios din coate pentru a strecura cu viclenie printre dinţii acestui greabăn numărul de muncitori fără de care îi era cu neputinţă să-şi pună pe picioare propriul domeniu. Acolo unde statul de personal nu prevedea decât un singur croitor, s-a organizat o croitorie în lege, în loc de un singur cizmar, s-a trântit un atelier de cizmărie – şi câţi alţi meşteri atât de folositori ar fi voit şeful să aibă la mâna lui! De ce, bunăoară, să nu încropeşti o seră, ca să poţi servi legume verzi la masa ofiţerilor? Uneori, un şef cu scaun la cap ar vrea chiar să creeze, pe lângă lagăr, o mare gospodărie auxiliară pentru producţia de legume, de unde să se înfrupte şi deţinuţii (plătind această plăcere cu munca lor), gospodărie extrem de profitabilă pentru stăpânul însuşi, dar de unde să iei oameni?

  Soluţia exista: o mică povară în plus pe umerii aceloraşi deţinuţi, trăgând pe sfoară GULAG-ul, mai ciupind câte ceva de la producţie. Pentru lucrările mai mari dinăuntrul zonei, uneori veritabile şantiere, toţi deţinuţii puteau fi siliţi să lucreze duminica ori seara, după ziua de muncă (de zece ore). Pentru lucrările permanente, era umflat efectivul brigăzilor scoase la muncă: pe hârtie, pălmaşii rămaşi îţi zonă figurau ca ieşiţi cu brigada la locul de muncă, de unde brigadierul trebuia să aducă pentru ei procentaje, adică o cantitate de muncă sustrasă pentru ei de la ceilalţi membri ai brigăzii (care oricum nu izbuteau să îndeplinească normele). Muncitorii lucrau mai mult şi mâncau mai puţin, în schimb prospera economia domeniului, iar tovarăşii ofiţeri trăiau o viaţă mai colorată şi mai plăcută.

  Unele lagăre aveau şefi cu multă iniţiativă economică, pricepuţi să descopere câte un inginer înzestrat cu destulă fantezie pentru a trânti în zonă un serviciu de intendenţă de data asta blindat cu hârtiile acoperitoare necesare, având stat de personal şi capabil să execute comenzi industriale. Numai că în aprovizionarea planificată cu materiale şi scule e greu să te strecori ca titular, aşa că, neavând nimic, respectivul serviciu trebuie să-şi facă de toate.

  Iată istoria unui asemenea serviciu de intendenţă, cel din lagărul de la Kenghir. Atelierele de croitorie, cojocărie, legătorie, tâmplărie şi altele de acest gen nici măcar nu le voi mai menţiona aici, ele sunt floare la ureche. Serviciul de intendenţă de la Kenghir avea propria lui turnătorie, propriul atelier de lăcătuşerie, ba chiar – asta la mijlocul secolului XX – şi-a construit artizanal o maşină de găurit şi un polizor. Un strung, e drept, nu şi-au putut meşteri singuri, aici s-a recurs la sistemul de leand-lease al lagărelor: strungul a fost şterpelit ziua în amiaza mare de la un obiectiv de producţie. Operaţiunea a fost organizată în felul următor: s-a tras în apropiere un camion; brigada de zeki a aşteptat până când şeful de atelier a plecat undeva cu trebuii; apoi toţi au dat năvală la strung şi l-au încărcat în camion, care camion a trecut uşor prin postul de gardă, căci cu paza lucrurile erau aranjate, divizionul de pază fiind în subordinea aceluiaşi MVD, şi strungul a fost cărat în lagăr, unde niciunul dintre civili nu avea acces. Şi gata! Ce socoteală să le mai ceri acestor băştinaşi obtuzi şi iresponsabili? Şeful de atelier scoate flăcări pe nări: unde a dispărut strungul? – Iar ei nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase: a fost pe-aici vreun strung? Nu l-am văzut. Sculele cele mai importante ajungeau în lagăr pe aceeaşi cale, dar mult mai lesne -aduse în buzunare ori sub pulpana pufoaicei.

  La un moment dat, serviciul de intendenţă şi-a asumat sarcina de a turna, la comanda fabricii de tratare a minereurilor din Kenghir, capace pentru gurile de canalizare. Dar curând fonta a început să lipsească: de unde să