se aprovizioneze, la urma urmei, lagărul? Deţinuţilor li s-a încredinţat misiunea ca, de la aceeaşi fabrică, să fure nişte splendide console de fontă englezeşti (rămase încă de la concesiunea de dinainte de revoluţie); în lagăr ele erau retopite şi livrate fabricii sub formă de capace, livrări pentru care, bineînţeles, se încasau parale.

  Acum cititorul înţelege, desigur, în ce măsură un serviciu de intendenţă atât de întreprinzător contribuia la întărirea autofinanţării şi a economiei întregii ţări.

  Şi câte nu se prindea să facă acest serviciu – unele dintre angajamentele lui nu şi le-ar fi asumat nici Krupp. S-au apucat, bunăoară, să fabrice mari Ţevi de lut pentru canalizare. Un motor eolian. Tocătoare de paie. Broaşte pentru uşi. Pompe de apă. Să repare autoclave pentru spital. Să ascută trepane. La câte nu te împinge o situaţie fără ieşire! Nevoia învaţă pe om. Căci dacă spui: n-o să meargă, nu putem – a doua zi te scoate din zonă pe cine ştie ce coclauri. Or, în serviciul de intendenţă e viaţă mult mai dulce: nu tu apeluri penti-> scoaterea la lucru, nu tu marşuri sub escortă, ba se şi lucrează mai <~’ {ael şi apoi poţi să-ţi meştereşti câte ceva şi pentru sufleţelul tău. Spitalul, ’entru o comandă, te recompensează cu o „scutire” de două zile, bucătăria -cu un „supliment”, cutare cu nişte tutun, ca să nu mai vorbim de autorităţi, care pot chiar să-ţi strecoare o bucată de pâine oficială în p’us.

  E şi comic, şi interesant. Inginerii îşi bat capul cât e ziulica de lungă: din re? Cum? O bucată de metal potrivită, găsită pe undeva prm depozitul de fiare vechi, modifică adesea întreaga construcţie pi Diectată. Motorul eolian a fost fabricat, dar arcuri care să -l rotească după vânt – de unde? Vrând-ne-vrând, s-au mulţumit să lege de el două funii, plantând la capetele lor doi zeki cu misiunea precisă ca, în momentul când se schimbă direcţia vântului, să o ia la fugă şi, trăgând de funii, să rotească motorul. S-au apucat să fabrice şi propriile lor cărămizi: o femeie tăia cu o coardă banda de argilă pe lungimea viitoarelor cărămizi; cărămizile avansau apoi pe conveierul pe care aceeaşi femeie trebuia să -l pună în mişcare. Dar cu ce? Să nu uităm că mâinile ei erau, ambele, ocupate. O, nemuritoare inventivitate a isteţilor zekil Au născocit două mici hulube solid fixate de bazinul muncitoarei care, în vreme ce mâinile ei tăiau cărămizile, cu o mişcare puternică şi des repetată a bazinului, împingea şi banda conveierului! Din păcate, n-avem o fotografie, ca să i-o putem arăta cititorului.

  Moşierul de la Kenghir s-a convins definitiv că nu există pe lume ceva ce serviciul lui de intendenţă să iiu poată face. Într-o bună zi, l-a convocat pe inginerul şef şi i-a dat ordin să treacă urgent la fabricarea de sticle pentru geamuri şi de carafe. Cum se face sticla? Băieţii nu ştiau. S-au uitat într-uu volum din dicţionarul enciclopedic rătăcit pe acolo. Fraze generale, nici o reţetă. Totuşi, au comandat sodă, au găsit pe undeva nişte nisip cuarţos şi au pus să fie cărat în zonă. Şi, mai cu seamă, şi-au instruit camarazii să aducă sticlă spartă de la obiectivele ce se construiau în „oraşul nou”: acolo se spărgeau multe geamuri. Au vârât toate astea în cuptor, le-au topit, le-au malaxat, le-au tras şi au obţinut foi de sticlă pentru geamuri! Numai că la un capăt aveau grosimea de un centimetru, iar la celălalt – de 2 milimetri. Printr-un asemenea geam, nu-ţi puteai recunoaşte nici cel mai bun prieten. Or, se apropia ziua când producţia trebuia prezentată şefului. Cum trăieşte zekul! De pe o zi pe alta: să o scot astăzi la capăt, că mâine mai vedem noi. Au şterpelit de pe şantiere sticlă gata tăiată, au adus-o în curtea intendenţei şi i-au arătat-o şefului de lagăr. Acesta s-a declarat mulţumit: – „Bravo! Să juri că-i din fabrică! Acum daţi-i dramul cu producţia de serie!” – „Mai departe nu merge, cetăţene şef!” – „Şi de ce, mă rog?” – „Vedeţi, în compoziţia sticlei pentru geamuri intră, obligatoriu, molibden. Am avut puţin, dar s-a terminat” – „Şi nu putem face rost de niciunde?” – „Păi, de unde să facem rost…” – „Dar carafe se pot face fără molibdenul ăla?” – „Carafe parcă s-ar putea.” – „Daţi-i dramul!” Dar şi carafele ieşeau, după suflaj, strâmbe şi, cine ştie de ce, se spărgeau de la sine când îţi era lumea mai dragă. Un supraveghetor a luat într-o zi o astfel de carafă şi, când să i se toarne lapte în ea, a rămas cu Toarta în mână, tot laptele s-a scurs pe jos. „Ah, nemernicilor! A început el să înjure. Sabotorilor! Fasciştilor! Ar trebui să vă împuşte pe toţi!”

  Când, la Moscova, pe strada Ogariov, pentru a se face loc noilor construcţii, s-au apucat să demoleze casele vechi, aflate acolo de peste un secol, bârnele de la paliere nu numai că n-au fost aruncate ori folosite ca lemne de foc, ci s-au meşterit din ele obiecte de tâmplărie fină! Era lemn pur, sonor! Asta însemna uscarea lemnului la străbunicii noştri.

  Noi? Noi suntem mereu grăbiţi, n-avem timp niciodată. Să aşteptăm până când se vor usca bârnele ca lumea? La Bariera Kaluga le ungeam cu cele mai moderne antiseptice şi totuşi putrezeau ori se acopereau cu ciuperci, şi atât de repede, încât chiar înaintea recepţiei lucrărilor trebuia să smulgem parchetul, ca să le înlocuim în viteză.

  Aşa că, peste o sută de ani, din tot ce am construit noi, zekii, şi întreaga ţară de altfel, nimeni nu va putea scoate sunetul produs de acele bârne vechi de pe strada Ogariov.

  În ziua când URSS lansa spre cer, cu surle şi chimvale, primul satelit artificial, în faţa ferestrei mele din Reazan, două perechi de femei libere, în vechi bluze de zeki şi cu pantaloni vătuiţi, urcau mortar la etajul trei cu targa.

  — Mă rog, mă rog, e adevărat, aşa e, mi se va obiecta. Dar ce vrei dumneata?