Apoi, câteva clipe, rămase cu ochii închişi, cu palma strânsă deasupra inimii, parcă ar fi aşteptat ceva.

  — Cătălina, spuse el deodată. O am pe suflet… Parcă începe să mă lase, adăugă în şoaptă.

  — Roagă-te! îi spuse Irina îngenunchind din nou lângă el. Spune Tatăl Nostru…

  — Trebuie să-ţi mărturisesc. E din cauza mea. Altminteri n-ar fi avut accidentul. Conu' Mişu ştie. Spunea că nu e vina mea, că aşa i-a fost soarta…

  — Să te mărturiseşti unui călugăr, spuse Irina văzând că se întrerupe din nou. Dar să nu-i ascunzi nimic. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele…

  Bibicescu tăcea, cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, neîndrăznind să se mişte.

  — în noaptea aceea venise la mine pentru că fusese acostată de un soldat rus, beat. A dus-o într-un gang şi s-a luptat cu ea, i-a sfâşiat hainele, a violat-o. Avea rochia ruptă. Venise la mine. M-a rugat să-i caut alte haine, orice fel de haine, o pijama, sau o rochie, sau un costum de-al meu. A vrut să intre la baie, să-şi zvârle rochia. Spunea că se simte murdară, că trebuie să-şi zvârle tot ce avea pe ea, să le ardă. Voia să facă baie. Spunea că trebuie neapărat să intre în apă.

  …Se opri, şi-şi întinse încet genunchii.

  — Parcă m-a lăsat, şopti. Mi-e frig…

  Irina voi să-l ajute să se ridice, dar el se apără ridicând speriat o mână.

  — Mi-e frică să mă mişc. Poate mă apucă din nou. Irina trase cuvertura de pe canapea şi i-o aşeză în spate.

  — Eu eram la teatru, continuă Bibicescu cu o voce mai calmă. Mi-a fost frică de scandal. Mi-a fost frică să nu spună ceva Cătălina, să se plângă la poliţie şi să mă cheme martor. Mi-a fost frică să nu vină rusul după ea. Nu ştiam unde se întâmplase, credeam că a urmărit-o, că poate intră şi el, dintr-un moment într-altul. M-am speriat. Am urât-o, că vine tocmai la mine, să mă compromită, să-mi compromită cariera la teatru. Ea a ghicit. Am minţit-o că aştept o vizită, o femeie, dintr-un moment într-altul, că de aceea n-o pot lăsa să intre la baie, că nu vreau să am scandal, găsind-o prietena mea în odaia de baie. Ea a ghicit că minţeam. Mă privea în ochi şi zâmbea. Am urât-o pentru că ghicise că minţisem. „Sunt foarte grăbit, i-am spus; aştept o vizită.” „îmi pare rău”, mi-a spus Cătălina. Nu mi-a spus de ce. „îmi pare foarte rău”, a repetat. Apoi şi-a strâns pardesiul, cum a putut, să nu i se vadă rochia sfâşiată, şi a plecat. Am vrut s-o conduc până jos. „Nu te mai deranja, mi-a spus. Cunosc drumul…”

  Tăcu. în odaie se întunecase de-a binelea. Irina rămăsese îngenuncheată lângă el, fără să scoată un cuvânt.

  — Tot mi-e frig, spuse târziu Bibicescu.

  — Să te duci să te mărturiseşti unui călugăr, începu Irina.

  — Acum aş vrea să mă laşi, o întrerupse Bibicescu. Să nu spui la nimeni nimic. Şi să mă laşi singur… Am să te chem mai târziu.

  Când îi deschise uşa, i se păru că ghiceşte o neobişnuită nelinişte în privirile ei.

  — Bine c-ai venit, îi şopti Irina. Voiam să-ţi vorbesc. Am să te petrec pe urmă, câţiva paşi, pe stradă.

  — Trebuie să-l văd pe Bibicescu, spuse Ştefan.

  — Să nu-l cerţi, îl întrerupse ea parcă şi mai tulburată. Eu i-am pus cărţile poştale la cutie. Nu le-am citit, dar mi-a spus ce scria acolo. Nu făcea politică, nu ataca guvernul. Mi-a spus că discuta filosofia teatrului…

  Îi vorbea în şoaptă, conducându-l încet spre salon. Apoi ciocăni de trei ori în uşă. Bibicescu era la birou, scriind, cu paltonul pe spate. Ridică privirile din manuscris, dar dând cu ochii de Ştefan rămase înmărmurit şi se rezemă încet de speteaza fotoliului.

  — Trebuie să-ţi vorbesc, începu Ştefan apropiindu-se de el.

  — Ai auzit şi dumneata? îl întrebă Bibicescu ridicându-se brusc din fotoliu. Ai auzit de agonia Niebelungilor? Pentru că, pot să te asigur, va fi tot atât de măreţ ca şi incendiul final din Niebelungi. Vor muri toţi, până la unul, luptându-se, arşi de vii, dar vor muri în foc, cu arma în mână…

  Trecuse în faţa biroului şi vorbea cu vocea lui de scenă, adresându-se parcă unui public nevăzut, care ar fi umplut salonul.

  — Am fost calomniat o viaţă întreagă că l-am plagiat pe Partenie, continuă însufleţindu-se. Dar acum vor vedea toţi ce distanţă separă piesele lui Partenie de teatrul lui Dan Bibicescu. Numai Shakespeare mă mai poate întrece. Pune alături pe Partenie, Claudel, Bernard Shaw şi O'Neill – şi toţi laolaltă se vor găsi la o sută de leghe înapoia mea. Pentru că acum am lămurit toate problemele. Şi problema Timpului, şi problema Morţii, şi problema Spectacolului. Am înţeles tot. Am redescoperit Mitul, am regăsit rădăcina vie a Spectacolului, pe care teatrul european a pierdut-o de la Shakespeare încoace… Numai să mai am timp să termin tot ce-am început, adăugă. Am început alte două piese şi am subiectele gata pentru încă vreo cincisprezece…

  Ştefan se aşezase pe un scaun, lângă birou, şi-l asculta absent.

  — S-a aflat în oraş că scrii o piesă cu Stalingrad, spuse. Ai fost imprudent.

  — N-am făcut nici cea mai mică imprudenţă, îl întrerupse Bibicescu. De mai mult de două luni de când mă ascund aici, n-am primit nici o vizită. în afară de Biriş şi de conu' Mişu n-a venit nimeni să mă vadă. N-am ieşit decât rareori, serile, pe întuneric… Dar, evident, am scris câteva scrisori. Voiam să afle cei care n>au denunţat şi m-au lovit, că nu m-au distrus, cum sperau ei; că, dimpotrivă, mă aflu în deplină stăpânire a mijloacelor mele de creaţie şi că, de data aceasta, nu vor mai putea spune că l-am