Ocoli biroul şi se aşeză pe fotoliu, trăgându-şi paltonul în spate. Ştefan privea visător pereţii goi.

  — Nu mai aveţi deloc tablouri? se adresă el Irinei. Le-aţi vândut pe toate?

  — Irina a plecat, spuse Bibicescu. A ieşit adineauri, în timp ce-ţi vorbeam. Ştefan întoarse capul spre uşă şi, fără voia lui, oftă.

  — Cred că nici prin minte nu-ţi trece că te afli într-un muzeu, îi spuse zâmbind. Până mai acum vreo 6-7 ani, casa asta era un fel de muzeu. Mai ales salonul ăsta.

  — Am auzit, vorbi Bibicescu. Nu e nimic. Are să redevină într-o zi muzeu. Am de gând să las familiilor Ivaşcu şi Vădastra toate manuscrisele mele. Aici, în salonul ăsta, a fost scrisă o capodoperă şi au fost începute alte câteva. Toate manuscrisele acestea vor fi expuse în vitrine. Am păstrat toate versiunile. Au fost scene pe care le-am scris şi rescris de cinci, şase ori – şi am păstrat hârtiile. Evident, adăugă cu un zâmbet misterios, tot ce are formă definitivă, ia drumul străinătăţii…

  Îşi dete prea târziu seama că vorbise prea mult, şi-şi strânse fălcile, enervat.

  — Nu-ţi fie teamă, îl linişti Ştefan. Sunt pe aceeaşi parte a baricadei ca şi dumneata. Ai să afli mai târziu. Poate ne vom mai întâlni…

  Bibicescu îl privi adânc, sever, apoi se ridică de la birou şi făcu câţiva paşi, preocupat, cu o mână în buzunar.

  — Ai păstrat tot timpul contactul cu conu' Mişu? îl întrebă în cele din urmă. Ai aceeaşi legătură ca şi el?

  — Nu, spuse Ştefan. N-am nici un contact, nu ştiu nimic de el. Bibicescu se opri în faţa lui şi-l privi din nou, cercetător.

  — Sunt puţin neliniştit, spuse, pentru că nu ştiu ce om de legătură îmi va trimite conu' Mişu. îl aştept de la o zi la alta, şi nu-l cunosc, nu ştiu cum îl cheamă.

  — Trebuie să fii prudent. N-ar trebui să mai scrii cărţi poştale.

  — Au crezut că mă pot distruge, îl întrerupse Bibicescu reaşezându-se pe fotoliu şi zâmbind. Am ţinut să-i informez că întoarcerea de la Stalingrad e deja terminată. în realitate, nu e încă terminată. Ultimele scene nu sunt definitive; trebuiesc scrise de mai multe ori. Dar acum am început altceva, în sensul Niebelungilor. Vreau să evoc catastrofele Istoriei, izbucni el deodată ridicându-se în picioare. Vreau să reînvăţ pe contemporani să trăiască adevăratul spirit al catastrofei, să le revelez emoţia religioasă a crepusculului, în faţa catastrofei, oamenii nu mai cunosc decât frica şi laşitatea. Eu îi silesc să se întoarcă înapoi la Niebelungi, să-şi dea seama că sunt condamnaţi de Istorie, că vor pieri, dar să înveţe să piară eroic, în glorie… Am scris deja câteva scene, adăugă el. Nu ştiu, încă, ce titlu îi voi da. Te asigur că n-are nimic din stilul pretenţios şi intelectual al lui Partenie. Este dramă pură, aşa cum scria Shakespeare. Poate am să-i spun Schimbarea la faţă. încă nu ştiu. E vorba de un mare incendiu, în care vor pieri, până la urmă, toţi eroii mei. Sunt vreo douăzeci de bărbaţi şi o singură femeie… M-am gândit la Cătălina, reîncepu după o pauză, coborând glasul. Era un rol pentru ea. Cătălina Palade, adăugă, cred că ai cunoscut-o. Era o femeie extraordinară. E singura femeie pe care am iubit-o în viaţa mea, spuse ridicându-şi ochii şi fixându-i în ai lui Ştefan. Ai să mă întrebi: de ce ne-am despărţit, atunci? Nici eu nu ţi-aş putea răspunde. Destinul. Ai reflectat vreodată asupra acestui mister, Destinul? E doar un aspect dramatic al Timpului. Ascultă-mă, am să-ţi spun ceva pe care nu l-am spus încă la nimeni: Destinul este, de fapt, porţiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria. Este, deci, ceva foarte limitat: zece ani, treizeci sau şaptezeci, n-are importanţă, este întotdeauna foarte limitat…

  Se întrerupse şi, o clipă, păru derutat.

  — Da, dar nu voiam să-ţi spun asta. Astea sunt lucruri pe care desigur le cunoşti şi dumneata. Voiam să-ţi spun altceva. Ascultă-mă bine: Destinul este acea parte din Timp în care istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol. Eu i am o întreagă teorie a Spectacolului, pe care-l definesc: Timpjuil concentrat. într-un cuvânt, Spectacolul sileşte Timpul să se manifeste sub formă de Destin – ca să poată fi, cum sa spun 7 ca sa poată fi exorcizat. Există expresia asta în româneşte, a exorciza?

  — Nu cred că există, spuse Ştefan.

  — Trebuie, atunci, s-o inventăm, continuă Bibicescu cu aceeaşi fervoare. A exorciza Destinul, asta e funcţia Spectacolului. A-l sili să se manifeste lângă tine, pe scenă, într-un timp concentrat – şi tu să scapi, să rămâi spectator, să ieşi din Timp…

  Ştefan deschisese larg ochii şi-l privea emoţionat. Bibicescu se întrerupse deodată.

  — Ce-ai rămas aşa? Te interesează şi pe dumneata? Dar să ştii că asta e descoperirea mea, asta e o idee personală a mea. Am copyright, adăugă silindu-se să zâmbească. în orice caz, chiar dacă ai voi să mi-o furi, e prea târziu. Am scris deja câteva scene. Sunt aici, arătă, bătând cu mâna un teanc de foi scrise. Şi, orice s-ar întâmpla cu mine, scripta manentl îndată ce le pun la punct, le expediez în străinătate…

  Se opri o clipă şi-l privi din nou sever, cercetător.

  — Acum, că eşti şi dumneata în secret, pot să-ţi spun. Manuscrisele mele sunt expediate prin legătura lui conu' Mişu la Paris. Am să plec şi eu, curând. Aştept doar un semn – e un semn convenţional, o telegramă de felicitare, expediată pe adresa Irinei – şi părăsesc Bucureştiul. Le-a aranjat toate conu' Mişu…

  — Eşti imprudent, îl întrerupse Ştefan. N-ar trebui să-mi spui toate acestea…

  — Am încredere în dumneata, continuă Bibicescu. Eşti un om loaial. în fundul sufletului, urăşti şi dumneata, ca mine, pe comunişti… Odată ajuns la Paris, caut un traducător