bun şi ne punem pe lucru. M-am şi gândit la ce teatru ne vom prezenta… De aceea lucrez mereu, adăugă nervos. N-am timp prea mult. Dintr-o zi la alta aş putea trece frontiera – şi dacă n-am linişte, nu pot scrie. Aici e linişte perfectă. E un copil în casă, dar nu ştiu unde îl ţin, cum îl ţin, că nu-l aud niciodată. De aceea pot scrie atât de bine. Scriu zi şi noapte. Te-aş ruga chiar să mă laşi. Am o poftă grozavă de scris. Fiecare ceas e preţios…

  — Aş vrea să-l văd pe domnul Weismann, spuse Ştefan ridicându-se. Unde crezi că l-aş putea întâlni? Mai vine pe la cafenea?

  Bibicescu îl privi tulburat.

  — Conu' Mişu e plecat, spuse. Cred că a ajuns deja la Paris. Nu ştiai?

  Irina îl aştepta, îmbrăcată, în coridor.

  — Să plecăm repede, îi şopti, să nu ne audă mama…

  Ninsese, doar câţiva fulgi, stingheri, apoi ninsoarea încetase, dar întunericul începuse să miroasă a iarnă.

  — Ce ne facem cu Bibicescu? îl întrebă luându-i braţul şi apropiindu-se de el. Nu mai doarme deloc. Scrie tot timpul. Aş vrea să aducem un doctor, dar conu' Mişu ne-a interzis. Spunea că e imprudent…

  — De ce n-a plecat cu Mişu? o întrerupse Ştefan. Nu trebuiau să fugă amândoi?

  Treceau pe lângă un felinar şi Irina îi căută ochii, să ghicească tot ce ştie.

  — A venit să-l ia, într-o noapte, când i-a fost rău, începu să-i povestească în şoaptă, după ce întoarse de mai multe ori capul să vadă dacă n-o ascultă cineva. A venit destul de târziu, aproape de miezul nopţii şi ne-a fost frică. La început, nici n-am vrut să deschidem. Credeam că era poliţia. Era cu o maşină şi venise să-l ia. Dar Bibicescu rămăsese tot pe covor, aşa cum îl lăsasem după criză. Nu mai îndrăznea să se ridice, deşi spunea că-i trecuse de mult criza. N-a vrut să se ridice nici măcar când a intrat Mişu. I-a spus că îi e frică să facă vreo mişcare. Au vorbit mult timp împreună, singuri. Şi apoi Mişu mi-a spus că Bibicescu va pleca mai târziu, în câteva săptămâni, cu un alt grup, că totul e pregătit. Doar să aibă puţină răbdare… Dar de-atunci, parcă e un alt om. Nu mai doarme şi aproape nu se mai atinge de mâncare. Scrie mereu. Nu vrea să ne mai citească ce scrie. Spune că nu e gata, că trebuie să mai corecteze, că încă nu e mulţumit… Ce trebuie să facem? îl întrebă după o pauză, cu o urmă de deznădejde în glas.

  — Nu ştiu. Poate, totuşi, ar trebui să-l vadă un doctor. Să-i dea un calmant, să poată măcar dormi…

  — Aşteaptă mereu telegrama şi totuşi îi e frică s-o primească. Spune că după aceea nu va mai putea scrie, că telegrama e semnalul de plecare…

  — Poate soseşte zilele astea şi atunci a scăpat, spuse Ştefan. Va avea emoţii, cu trecerea frontierei, va fi obosit. Va putea să doarmă…

  Merseră câtva timp fără să-şi vorbească, Irina cu fruntea plecată, Ştefan privind vag înaintea lui.

  — Dar tu ce mai aştepţi? îl întrebă ea deodată. Tu de ce nu fugi? Ţara asta o să ajungă un cimitir. O să murim toţi. Nu simţi nimic?

  — Ba da. Dar e greu să părăseşti un vapor care se scufundă. Nu mă îndur. Mi se pare că ar fi încă o laşitate, şi am făcut destule în viaţa mea. Măcar de data aceasta să-mi fac datoria… Cum mi-o fi norocul! adăugă zâmbind.

  — Ce mai aştepţi aici? începu Irina strângându-i emoţionată braţul. Ce mai nădăjduieşti? Nu mai ai pe nimeni. Pe noi, care am rămas, uită-ne. Ia-l pe Biriş şi fugiţi împreună. Conu' Mişu vă aşteaptă în străinătate. O să trăiţi acolo, o să începeţi acolo o altă viaţă.

  — E greu, spuse Ştefan, gânditor. E greu să te rupi…

  — Caut-o pe Ileana, continuă Irina tot mai emoţionată. Dacă ţi-a fost cu adevărat ursită, ai s-o găseşti.

  — De la un timp o visez mereu, spuse Ştefan. Mi-e frică să nu fie semn rău, să nu i se fi întâmplat ceva.

  — Nu te gândi la rău, îl întrerupse Irina. Gândeşte-te la ea, că te aşteaptă. Nu te mai uita în urmă. Pe noi, care vom rămâne, uită-ne…

  Tăcură iar, câtva timp, şi Ştefan simţi cum braţul Irinei începe să tremure.

  — M-am deşteptat într-o dimineaţă fericit, începu el târziu. îmi aminteam doar că o visasem, dar nu mai ştiu cum. Mă simţeam doar fericit. Parcă tot ce se întâmplase nu s-ar fi întâmplat. Parcă toate ar fi fost iarăşi ca la început…

  Irina se opri deodată şi-i întinse mâna.

  — Te las, îi spuse. Trebuie să mă întorc acasă. Gândeşte-te bine la ce ţi-am spus…

  — Am să mai vin pe la voi, spuse Ştefan ţinându-i mult timp mâna în mâna lui, simţind-o cum tremură.

  Biriş o auzea cum se plimbă pe coridor, neîndrăznind parcă să intre, şi zâmbi. în cele din urmă, doamna Porumbache bătu timid şi deschise uşa.

  — Mâine e Ajunul Crăciunului, spuse. Nu mai avem bani…

  Mai venise o dată, cu o săptămână înainte, să-i spună acelaşi lucru. îl găsise, ca şi acum, în pat, cu plapuma trasă până la bărbie, neîncumetându-se să scoată mâna ca să ţină cartea, căci în odaie era frig. Ca să le ajungă lemnele toată iarna, nu făceau foc decât dimineţile şi pe la ora prânzului odaia se răcea din nou.

  — Nu mai avem bani, îi spusese doamna Porumbache. Ca niciodată, părea speriată şi îl privea în ochi, parcă ar fi aşteptat un semn de încurajare.

  — Să vindem ceva, adăugă ea cu o voce timidă.

  — Să încerc să vând nişte cărţi, spuse Biriş. Privi spre bibliotecă şi sări deodată din pat, cuprins parcă de un fel de furie, şi