rufele de la spălat şi să pun benzină, să plătesc chiria, să schimb cauciucurile, să fac toate lucrurile care trebuie făcute şi să mai studiez şi schema? l-am întrebat pe unul dintre instructori în sala diagramelor.

- Renunţă la somn, mi-a zis. M-am uitat la el. Nu făcea mişto. Tâmpitul vorbea serios.

Am descoperit că singurul moment pentru învăţat era înainte s-adorm. Eram totdeauna prea obosit ca să-mi pregătesc şi să iau micul dejun, aşa că ieşeam şi-mi cumpăram un carton baban cu şase beri, îl puneam pe un scaun lângă pat, desfăceam o cutie, luam un gât şi apoi desfăşuram foaia cu scheme. Cam atunci când ajungeam la a treia cutie de bere trebuia să las foaia. Atâta puteai să bagi. Pe urmă beam restul berilor, stând în pat, uitându-mă la pereţi. La ultima cutie adormeam. Şi când mă sculam, aveam timp doar să merg la toaletă, să fac baie, să mănânc şi să mă duc înapoi la muncă.

Şi nu te obişnuiai, erai pur şi simplu din ce în ce mai obosit, îmi luam totdeauna cartonul de şase pe drumul de-ntoarcere, şi-ntr-o dimineaţă am fost chiar răpus. Am urcat scările (nu exista lift) şi am băgat cheia-n broască. Uşa s-a deschis. Cineva mutase toate mobilele, pusese un covor nou. Ba nu, şi mobila era nouă.

Pe canapea era o femeie. Arăta bine. Tânără. Picioare ca lumea. Blondă.

– Bună - am zis - o bere?

– Salut! a zis. Bine, vreau.

– Îmi place cum e aranjată camera asta, i-am zis.

– Eu am aranjat-o.

– Dar de ce?

– Aşa am avut chef.

Am băut amândoi din bere.

– Eşti ca lumea, am zis.

Mi-am pus cutia de bere jos şi am sărutat-o. I-am pus mâna pe un genunchi. Era un genunchi frumos.

– Da, chiar îmi place locul ăsta. Chiar o să-mi ridice moralul.

– Mă bucur. Şi soţului meu îi place.

– Păi soţul tău de ce-ar... Ce? Soţul tău? Auzi, ce număr are apartamentul ăsta?

– 309.

– 309? Doamne Sfinte! Am greşit etajul! Locuiesc la 409. Ţi-am deschis uşa cu cheia mea.

– Stai jos, dulceaţă, a zis ea.

– Nu, nu...

Am luat restul de patru beri.

– De ce te grăbeşti? a-ntrebat.

– Unii bărbaţi sunt nebuni, am zis, mergând spre uşă.

– Adică?

– Adică unii bărbaţi îşi iubesc nevestele. A râs:

– Nu uita unde stau.

Am închis uşa şi-am mai urcat un etaj. Mi-am deschis uşa. Nu era nimeni înăuntru. Mobila era veche şi scâlciata, covorul aproape complet decolorat. Cutii goale de bere pe podea. Nimerisem unde trebuia.

Mi-am scos hainele, m-am urcat în pat singur şi-am mai deschis o bere.

Pe când lucram la Oficiul Dorsey i-am auzit pe câţiva veterani tachinându-l pe Big Daddy{3} Greystone, cum a trebuit să-şi cumpere un casetofon ca să poată să-şi înveţe diagramele. Tăticu' se-nregistrase pe casetă citind foile cu diagrame şi le ascultă. Lui Big Daddy i se spunea Big Daddy pe drept cuvânt. Băgase trei femei în spital cu chestia aia. Acum îşi găsise o gaură. Un poponar pe nume Carter. Până şi pe Carter îl sfârtecase. Carter se dusese la un spital în Boston. Se glumea despre Carter că trebuise să bată drumul tocmai la Boston fiindcă nu exista destul fir pe Coasta de Vest ca să-l coasă după ce Big Daddy îşi făcuse treaba cu el. Pe bune sau nu - m-am hotărât să încerc cu casetofonul. Grijile mi s-au risipit. Puteam să-l las să meargă-n timp ce dormeam. Citisem undeva că poţi învăţa cu subconştientul în timp ce dormi. Asta părea să fie calea cea mai simplă. Mi-am cumpărat un aparat şi nişte casete.

Am înregistrat diagramele pe casetă, m-am băgat cu berea în pat şi am început să ascult:

– AŞA, HIGGINS - 42 HUNTER, 67 MARKLEY, 71 HUDSON, 84 EVERGLADES! ŞI ACUM, ASCULTĂ, ASCULTĂ, CHINASKI, PITTSFIELD VINE 21 ASHGROVE, 33 SIMMONS, 46 NEEDLES! ASCULTĂ, CHINASKI, ASCULTĂ, WESTHAVEN VINE 11 EVERGREEN, 24 MARKHAM, 55 WOOD-TREE! CHINASKI, ATENŢIE, CHINASKI! PARCHBLEAK...

Nu mergea. Vocea mea mă adormea. Nu puteam să trec de a treia bere.

După un timp nu am mai dat drumul la casetofon, nici nu am mai învăţat diagramele, îmi beam pur şi simplu cutiile mari de bere şi mă culcam. Nu puteam să-nţeleg. M-am gândit chiar să mă duc la un psihiatru, îmi desfăşuram în minte întrevederea:

– Da, tinere?

– Păi, cam aşa stau lucrurile.

– Dă-i drumul. Vrei pe canapea?

– Nu, mulţumesc. Aş adormi.

– Dă-i drumul, te rog.

– Păi, am nevoie să-mi păstrez slujba.

– Asta e rezonabil.

– Dar trebuie să învăţ pentru testare încă trei diagrame ca s-o pot păstra.

– Diagrame? Ce-s „diagramele" astea?

– Asta-i când oamenii nu trec codurile. Cineva tre' să carteze scrisoarea aia. Aşa că tre' să învăţăm foile cu diagrame după 12 ore de lucru pe noapte.

– Şi?

– Nu pot ridica foaia. Dac-o fac, îmi cade din mină.

– Nu poţi învăţa diagramele astea?

– Nu. Şi trebuie să sortez 100 de fişe într-o cuşcă de sticlă în opt minute cu o precizie de cel puţin 95 la sută sau sunt concediat. Şi-mi trebuie slujba.

– De ce nu poţi învăţa diagramele?

– De-asta am venit. Să vă-ntreb pe dumneavoastră. Cred că sunt nebun. Dar sunt toate străzile alea şi toate se-mpart diferit. Uitaţi.

Şi-i dau diagrama de şase pagini, prinse cu clamă sus, tipărite cu litere mici pe ambele părţi. El le răsfoieşte.

– Şi trebuie să-nveţi pe de rost toată chestia asta?

– Da, domnule doctor.

– Păi, tinere - dându-mi foile înapoi -, nu eşti nebun pentru că nu vrei să-nveţi astea. Aş spune mai degrabă că ai fi fost nebun dacă voiai să le înveţi. Te costă 25 de dolari.

Aşa că ni-am analizat singur şi mi-am păstrat banii.

Dar ceva trebuia făcut.

Apoi mi s-a aprins beculeţul. Era-n jur de 9:10 a.m. Am sunat la Sediul Federal, Departamentul Personal.

– Cu doamna Graves. Aş dori să vorbesc cu doamna Graves, vă rog.

– Alo?

Şi iat-o, la telefon. Nemernică. Mi-am muiat glasul.

– Doamna Graves. Sunt Chinaski. Am înaintat un răspuns în legătură cu acuzaţia dumneavoastră că aş avea un cazier cu probleme. Nu ştiu dacă vă amintiţi de mine.

– Ne amintim de dumneavoastră, dom nule Chinaski.

– S-a luat vreo hotărâre?

– Încă nu. O să vă anunţăm.

– În regulă, atunci.