– Da, domnule Chinaski?

– Învăţ acum CP 1. Am făcut o pauză.

– Mi se pare foarte greu. Diagrama asta mi se pare aproape imposibil de învăţat, să-mi consum tot timpul ăsta liber când s-ar putea să fie fără folos. Adică, aş putea fi îndepărtat din serviciul postai în orice moment. Nu e corect să mi se ceară să-nvăţ diagramele în aceste condiţii.

– În regulă, domnule Chinaski. O să sun la sala de pregătire şi o să-i anunţ să vă scoată de la diagrame până când vom adopta o hotărâre.

– Mulţumesc, doamnă Graves.

– O zi bună, a zis, şi a-nchis.

Era o zi bună. Şi după cât mi-am muiat glasul vorbind la telefon aproape că m-am hotărât să cobor la 309. Dar am ales să fiu prudent. Mi-am făcut nişte ouă cu costiţă şi am sărbătorit cu un kil de bere suplimentar.

Apoi am rămas doar şase sau şapte. CP l era pur şi simplu prea mult pentru ceilalţi.

– Cum merge cu diagrama, Chinaski? m-au întrebat.

– Nici o problemă, am zis.

– O.K., zi Woodburn Boulevard.

– Woodburn?

– Da, Woodburn.

– Ascultă, nu-mi place să fiu sâcâit cu astea când lucrez. Mă deranjează. Fiecare treabă pe rând.

De Crăciun a fost Betty la mine. A gătit un curcan şi am băut. Lui Betty i-au plăcut totdeauna brazii de Crăciun uriaşi. Trebuie c-avea mai bine de doi metri şi jumate dintr-atât pe lăţime, acoperit cu becuri, beculeţe, zorzoane, diverse rahaturi. Am băut din două jumătăţi de whiskey, am făcut dragoste, ne-am mâncat curcanul, am mai băut. Cuiul din suport nu stătea bine şi suportul nu era suficient de mare ca să ţină pomul, îl tot fixam. Betty s-a-ntins pe pat, a adormit. Beam pe podea în chiloţi. Apoi m-am întins şi eu. Am închis ochii. Ceva m-a trezit. Am deschis ochii. Exact la timp cât să văd pomul uriaş acoperit cu beculeţe înfierbântate aplecându-se-ncet spre mine, cu steaua ascuţită coborând ca un pumnal. Nu mi-am dat seama exact ce se-ntâmplă. Semăna cu sfârşitul lumii. Nu mă puteam mişca. Ramurile pomului m-au înfăşurat. Eram sub el. Becurile erau înroşite.

– O, IISUSE HRISTOASE, AI MILĂ! DOAMNE, AJUTĂ-MĂ! DOAMNE! DOAMNE! AJUTOR!

Becurile mă ardeau. M-am rostogolit spre stânga, n-am reuşit să scap, m-am rostogolit spre dreapta.

– AI!

Am reuşit în sfârşit să ies de dedesubt. Betty se sculase, era-n picioare.

– Ce s-a-ntâmplat? Ce-i asta?

– NU VEZI? POMUL ĂSTA NENORO CÂT A-NCERCAT SĂ MĂ OMOARE!

– Ce?

– DA, UITĂ-TE LA MINE! Aveam pete roşii pe tot corpul.

– O, sărăcuţul!

M-am dus şi am tras ştecărul din priză. Luminile s-au stins. Chestia aia era moartă.

– O, bietul meu pom!

– Bietul tău pom?

– Da, era aşa drăguţ!

– O să-l fixez dimineaţă. N-am încredere în el acum. Îi dau liber pentru restul nopţii ăsteia.

Nu i-a plăcut asta. Simţeam cum se coace de o ceartă, aşa că am proptit obiectul în spatele unui scaun şi am aprins luminile la loc. Dacă-i ardea ei ţâţele sau curul, l-ar fi aruncat pe fereastră. M-am gândit că am fost foarte de treabă.

La mai multe zile după Crăciun m-am oprit s-o văd pe Betty. Stătea în cameră la ea, beată, la 8:45 dimineaţa. Nu arăta bine, nici eu n-arătam. S-ar fi zis că fiecare locatar îi dăduse o jumătate de whiskey. Avea acolo vin, vodcă, whiskey, scotch. Mărcile cele mai ieftine. Camera era plină de sticle.

– Proştii dracului! Atâta-i duce capul? Dacă bei toate astea o să te-omoare!

Betty n-a făcut decât să mă privească. Am văzut totul în privirea aia.

Avea doi copii care nu veneau niciodată s-o vadă, nu-i scriau niciodată. Era femeie de serviciu într-un hotel ieftin. Când am întâlnit-o prima oară, avea haine scumpe, glezne subţiri ieşind din încălţăminte scumpă. Avea carnea tare, era aproape frumoasă. Ochi sălbatici. Pusă pe râs. Venind după un soţ bogat, divorţase, şi el avea să moară-ntr-un accident de maşină, beat, mort în flăcări în Connecticut. „N-o s-o-mblânzeşti niciodată", mi-au zis. Şi iat-o. Dar nu fusesem chiar singur.

– Ascultă - am zis - tre' să iau astea de-aici. Adică, o să-ţi dau înapoi câte-o sticlă din când în când. N-o să le beau.

– Lasă sticlele, a zis Betty. Nu m-a privit. Camera ei era la ultimul etaj şi ea stătea pe un scaun la fereastră privind traficul de dimineaţă.

M-am apropiat.

– Sunt rupt. Tre' să plec. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ia-o uşor cu astea!

– Sigur, a zis.

M-am aplecat şi am sărutat-o de despărţire.

Cam la o săptămână şi jumătate după asta am trecut din nou pe-acolo. Am bătut şi nu mi-a răspuns nimeni.

– Betty! Betty! Eşti bine?

Am apăsat pe clanţă. Uşa era deschisă. Patul era nefăcut. Pe cearşaf era o pată mare de sânge.

– La dracu'! am zis. M-am uitat în jur. Toate sticlele dispăruseră.

Apoi m-am uitat în jur. O franţuzoaică între două vârste era proprietara locului. Stătea în prag.

– E la Spitalul Departamental, îi era foarte rău. Am chemat ambulanţa noaptea trecută.

– A băut toate alea?

– N-a fost chiar singură.

Am fugit jos pe scări şi m-am urcat în maşină. Am ajuns acolo. Ştiam bine locul. Mi-au spus numărul camerei.

Erau trei sau patru paturi într-o cămăruţă. O femeie stătea ridicată în patul ei, în drum, mestecând un măr şi râzând cu două vizitatoare. Am tras perdeaua dimprejurul patului lui Betty, m-am aşezat pe scaun şi m-am aplecat deasupra ei.

– Betty! Betty! I-am atins braţul.

– Betty!

A deschis ochii. Erau iarăşi frumoşi. Albastru calm, strălucitor.

– Ştiam că eşti tu, a zis. Apoi a-nchis ochii. Avea buzele deshidratate. O spumă i se uscase în colţul stâng al gurii. Am luat un prosop şi am curăţat-o. I-am şters faţa, mâinile şi gâtul. Am luat alt prosop şi i-am stors un strop de apă pe limbă. Apoi ceva mai mult. I-am umezit buzele. I-am aranjat părul. Am auzit nişte femei râzând, dincolo de cearşafurile care ne despărţeau. - Betty, Betty, Betty. Te rog, vreau să bei nişte apă, doar o sorbitură, nu mult, doar o sorbitură.

N-a răspuns. Am încercat 10 minute. Nimic.

I s-a adunat iar spumă la gură. Am curăţat-o din nou.

Apoi m-am ridicat şi am dat la o parte perdeaua. M-am uitat la cele trei femei. Am ieşit şi-am